Parohia Sfantul Ilie Grant

Epifanie era de neam fenician, din latura care este împrejurul Eleteropoliei, fiind departe de dânsa ca la trei stadii. Tatăl său era lucrător de pământ, iar meşteşugul maicii sale era ţesătura de in. Aceştia aveau doi fii: pe Epifanie şi pe fiica Calitropi. Întâmplându-se să moară tatăl său, a rămas Epifanie, care era ca de zece ani, împreună cu maica şi cu sora sa. Maica lui se îngrijea cum i-ar putea hrăni pe amândoi, adică pe el şi pe sora lui, fiindcă se afla în lipsă de trebuinţele cele trupeşti.

Deci, având pentru slujbă un dobitoc nărăvaş, a zis maica sa către Epifanie: „Fiule, fiindcă casa noastră se află în strâmtorare de trebuinţele cele trupeşti, având trebuinţă de bucate, ia dobitocul pe care îl avem în casa noastră, du-l la târg şi-l vinde, ca să împlinim trebuinţa noastră de hrană”. Iar Epifanie a zis către maica sa. „Maică, tu ştii că dobitocul nostru este cu nărav şi mă tem că nu-l voi putea vinde; căci cumpărătorii cei adunaţi la locul acela, văzând năravul lui, mă vor pedepsi, zicând că „rău având, rău să pătimeşti după lege”. Şi a zis maica lui: „Du-te, fiule, şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin preţul lui să ne slujim noi”. Epifanie chemând pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui Moise să săvârşească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind să împlinească dorinţa maicii sale.

După ce a intrat în târg, dobitocul cel nărăvaş s-a făcut cu bună rânduială şi s-a împodobit cu multă blândeţe; deci, a venit un neguţător, bărbat iudeu, cu numele Iacov, şi a zis către Epifanie: „Copile, voieşti să vinzi dobitocul acesta?” Iar Epifanie a zis: „Da, părinte, pentru aceasta l-am adus aici”. Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: „De ce credinţă eşti?” Epifanie a răspuns: „Sânt iudeu”. Iacov a zis: „Fiule, fiind de un neam cu mine, să nu luăm asupra noastră mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să îndreptăm preţul dobitocului, aşa ca nici tu să nu te nedreptăţeşti, nici eu să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem şi blesteme peste noi, căci pentru acestea se va mânia Dumnezeu asupra noastră; deci este mai bine a lua binecuvântări, căci scris este: Cel ce binecuvintează, se binecuvintează, şi cel ce blesteamă se blesteamă. Epifanie, auzind acestea, s-a înfricoşat de osânda lui Iacov, şi a zis către el: „Nu voiesc să-ţi vând dobitocul acesta”. Iar Iacov l-a întrebat: „Din ce pricină, fiule?” Epifanie a zis către el: „Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar strâmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică şi soră, tatăl meu a trecut din această viaţă omenească, deci, mi-a poruncit maica mea să vând dobitocul pentru trebuinţa bucatelor; şi acum am auzit de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci, m-am temut de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi şi să mă pedepsească Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea”.

Iacov, auzind acestea, s-a minunat de răspunsul copilului, şi luând trei arginţi i-a dat lui Epifanie, învăţîndu-l cu acest fel de cuvinte: „Fiule, ia binecuvântarea aceasta şi du-te la mama ta şi vei avea în casa ta pâine; ia şi acest dobitoc cu tine şi, dacă îşi va schimba năravul şi voia cea fără de rânduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămâne într-aceeaşi neorânduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai tăi”. Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginţi de la Iacov şi, luând dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, şi l-a întâmpinat un creştin cu numele Cleovie şi a zis către dânsul: „Fiule, vinzi acest dobitoc?” Iar Epifanie a răspuns: „Nu, părinte”. Cleovie i-a zis: „De-l vinzi, ia preţul lui şi lasă-mi-l mie”. Pe când vorbea acestea Cleovie cu Epifanie, dobitocul făcea neorândueli şi căzând peste Epifanie l-a aruncat pe pământ, scoţîndu-l din răbdare. Deci, Epifanie, din pricina neorânduelii dobitocului s-a lovit la coapsele sale şi zăcea pe pământ, plângând şi neputând să se scoale.

Deci, Cleovie, apropiindu-se de Epifanie şi pipăind coapsele lui, în locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rânduială, şi cercetându-l pe dânsul de trei ori, îndată s-a sculat, neavând nici un rău într-însul. Iar Cleovie a zis către dobitocul cel plin de toată neorânduiala: „Fiindcă ai voit să omori pe stăpânul tău, îţi spun, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să nu te muţi din locul acesta”. Şi, după cuvântul lui Cleovie, dobitocul îndată a căzut la pământ şi a murit. Şi a întrebat Epifanie pe Cleovie, zicând: „Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, în numele Căruia se fac nişte semne ca acestea?” Cleovie a răspuns şi a zis către Epifanie: „Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii”. Iar Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci, Cleovie a mers în casa sa; iar Epifanie a intrat în satul său la maica sa. Şi văzându-l pe dânsul maica sa, l-a primit pe el cu bucurie şi i-a povestit câte i s-a întâmplat lui prin dobitocul cel nebunatic.

După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dânsul: „Iată dar, fiule, pământul nu se îngrijeşte şi nu ne este nouă nici o mângâiere dintr-însul”. Căci, ei aveau puţin pământ deosebit, pe care şi tatăl lui, lucrându-l cu osteneală, avea oarecare mângâiere dintr-însul; deci, a zis maica lui: „Să dăm moşioara noastră unui om lucrător de pământ; iar tu intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveţi vreun meşteşug, prin care vei putea să te hrăneşti pe sine-ţi, cum şi mie şi surorii tale să ne dai hrană”.

Deci, era în Eleteropolia, un învăţător iudeu de Lege, bărbat minunat şi cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul în care s-a născut Epifanie şi cunoştea pe tatăl şi pe mama lui; asemenea şi pe Epifanie şi pe sora sa. Intrând el spre cercetarea averilor sale, a zis către mama lui Epifanie: „Femeie, voieşti să-mi dai mie pe fiul tău? Iar tu şi fiica ta, veţi dobândi cele trebuincioase din casa noastră”. Auzind maica lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult şi luând pe Epifanie, i l-a dat pe dânsul de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon, şi avea o fiică una născută, pe care voia să o însoţească cu Epi-fanie.

Deci, Trifon, luând pe Epifanie de fiu, l-a deprins cu osteneala rânduielii legii şi cu învăţăturile evreieşti. Murind fiica lui Trifon, Epifanie a rămas singur în casa lui, sporind cu vârsta şi cu înţelepciunea evreiască. După aceea, s-a întâmplat de a murit şi Trifon şi toată averea lui a rămas lui Epifanie. Murind încă şi maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa lui Trifon. Acolo erau amândoi, petrecându-şi viaţa împreună în casă după învăţătura lui Trifon. Epifanie, venind în satul unde se născuse, în care avea şi averea rămasă de la Trifon, l-a întâmpinat un bărbat oarecare creş-tin, anume Luchian, minunat şi înţelept, trecut în viaţa monahi-cească. El, având meşteşugul a scrie frumos, din acest meşteşug îşi dobândea pâine, şi ceea ce prisosea o dădea celor ce aveau trebuinţă. Deci, Epifanie era călare pe dobitoc; iar fericitul Luchian mergea pe cale, şi s-au întâlnit unul cu altul.

S-a întâmplat că un sărac s-a apucat de picioarele lui Luchian, şi a zis către dânsul: „Omule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă, căci de trei zile petrec flămând, neavând nimic de mâncare!” Iar fericitul Luchian neavând ce să dea săracului, dezbrăcând haina lui, i-a dat-o, zicând: „Intră în cetate, vinde-o pe aceasta şi cumpără-ţi pâine!”

Deci, Epifanie a observat că Luchian, după ce s-a dezbrăcat pe sine şi a dat haina săracului, a văzut haină albă din cer pogorându-se şi acoperindu-l pe dânsul. Atunci Epifanie s-a înfricoşat cu frică mare şi căzând pe faţa sa, aruncându-se de pe dobitoc, a zis către Luchian: „Te rog pe tine, omule, spune-mi mie, cine eşti?” Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Spune-mi tu mie de care credinţă eşti şi eu îţi voi spune de mine”. Epifanie a răspuns şi a zis: „Sânt iudeu”. Deci, Luchian a cunoscut că darul lui Dumnezeu a căzut peste Epifanie şi a răspuns către Epifanie: „Cum, fiind iudeu, întrebi pe un creştin să te înveţe cine sânt? Căci iudeii sânt urâciune creştinilor şi creştinii iudeilor. Deci, iată, ai auzit că sânt creştin şi nu ţi se cade ţie să auzi altceva de la mine”. Iar Epifanie a zis către Luchian: „Şi ce, mă opreşte a mă face şi eu creştin?” Răspuns-a Luchian şi a zis: „Îndărătnicia ta te opreşte, căci putinţa este de faţă”.

Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers spre cercetarea averii sale ci, luând pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea rămasă lui şi i-a arătat lui cele din casă, zicând: „Părinte, toate acestea sânt ale mele şi voiesc să mă fac creştin şi să vieţuiesc viaţa monahicească. Aceasta îmi este soră, ce porunceşti pentru ea?” Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Nu poţi, fiule, având toată averea aceasta, să vieţuieşti viaţa cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat şi dă-i ei cele spre trebuinţă; astfel vei putea să vieţuieşti monahiceşte”. Şi a zis Epifanie către Luchian: „Părinte, mai întâi fă-mă pe mine creştin, apoi astfel voi face toate cele poruncite de tine”. Iar Luchian a zis către Epifanie: „Nu mi se cade mie, fără de ştirea episcopului, să te fac creştin”.

Luchian zicând aceasta, a ieşit din casa lui Epifanie şi s-a dus la episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: „Voiesc să mă fac creştin şi să petrec viaţa monahicească”. Sora sa i-a zis: „După cum voieşti tu, astfel voi vrea şi eu; după cum vei face tu, astfel voi face şi eu”. Deci, Luchian a vestit pe episcop despre dorinţa lui Epifanie; iar episcopul a zis către Luchian: „Mergi şi învaţă-l sfânta credinţa şi, când vom intra noi în biserică, fă-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu”. Atunci s-a dus la casa lui Epifanie, pe care văzându-l Epifanie şi sora lui, au căzut jos şi s-au apucat de picioarele lui, plângând şi zicând: „Părinte, ne rugăm ţie, fă-ne să fim creştini”. Deci, Luchian tălmăcindu-le din dumnezeieştile Scripturi, i-a învăţat pe ei îndeajuns. Şi ei petreceau cu stăruinţă în rugăminte, zicând: „Fă-ne să fim creştini”. Deci, Luchian, luându-i pe amândoi, îndată i-a dus în biserică; şi când a intrat episcopul, au căzut cu faţa la pământ şi se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrând în biserică, au mers şi ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieştile Scripturi.

Când Epifanie s-a apropiat de uşile cele din afară ale bisericii, cum a păşit cea dintâi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălţămintea din piciorul cel stâng; iar el, păşind cu piciorul stâng, ca şi cum cel drept ar fi fost înţepenit, i-a căzut şi încălţămintea celui drept, şi s-au aflat amândoi afară din pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar episcopul nu s-a mai îngrijit să ia încălţămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a intrat desculţ în biserică. Ei se apropiau de Dumnezeu cu mare osârdie şi, când stăteau şi ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe când şedea pe scaun, că faţa lui Epifanie era preamărită şi cunună pusă pe capul lui. Deci, după sfârşirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător şi a poruncit să intre Epifanie, sora lui şi împreună cu ei şi Luchian, care s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări; iar episcopul, învăţîndu-i toată rânduiala, i-a botezat, împărtăşindu-i cu dumnezeieştile şi nemuritoarele Taine.

După aceea episcopul le-a poruncit să ia prânzul cu el şi, asemenea, să rămână şapte zile în episcopie. După cele şapte zile, Epifanie a luat pe Luchian şi pe Sfânta fecioară Verinichi, care s-a făcut maica surorii lui Epifanie, şi s-a dus la casa lui, unde, luând o mie de arginţi, i-a dat Verinichiei, asemenea i-a dat în grija ei pe sora sa; pentru că aceasta era mai mare şi peste alte fecioare, şi astfel a eliberat-o pe ea împreună cu sora sa. După aceea, Epi-fanie, vânzând toate, le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă, lăsându-şi numai patruzeci de arginţi, spre a-şi cumpăra cărţile cele cu chip dumnezeiesc şi dătătoare de viaţă; şi astfel a ieşit din cetate împreună cu Luchian, care îşi făcuse o mănăstire, având cu sine zece monahi. Acei monahi scriau cărţi cu osteneală, cîştigând din ele hrana lor; iar Epifanie, când s-a făcut monah, era numai de şaisprezece ani.

În mănăstirea lui Luchian era un monah, cu numele Ilarion, al doilea după Luchian, fiind tânăr şi împodobit cu multe semne; iar pe urma acestuia călca şi un altul, anume Claudie. Epifanie, văzându-i pe aceştia, le-a râvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai marelui Ilarion, ca să-l înveţe dumnezeieştile Scripturi. Deci, Epifanie se nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu darul lui Hristos şi cu meşteşugul cel preabun. S-a întâmplat, însă, de a murit marele Luchian, şi atunci Ilarion a luat povăţuirea cetei fraţilor. Şi era vrednic de văzut locul acela, ca şi cum nu locuiau oameni în el; ci se părea că sânt sfinţii îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfântul Dumnezeu.

Hrana fericitului Ilarion era pâine şi sare; iar apă bea cu măsură. El totdeauna mânca a doua zi şi de multe ori a treia, a patra zi şi chiar la o săptămână. Acest mod de vieţuire l-a ţinut şi Epifanie în toată vremea vieţii sale.

Locul acela fiind lipsit de apă, odată, intrând nişte călători în mănăstire şi fiind arşiţă preacumplită, au leşinat din preamare sete. Deci, au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apă era departe ca la cinci stadii. Numai noaptea, se duceau fraţii şi umpleau vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arşiţei soarelui; iar călătorii, slăbind de sete, toţi fraţii plângeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzându-şi mâinile şi atingându-se de vasul în care era vinul, a zis: „Credeţi, fraţilor, că Cel ce a prefăcut apa în vin, va face şi vinul în apă”. După cuvântul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a prefăcut în apă şi, luând călătorii, au băut şi ei şi dobitoacele lor şi astfel şi-au venit în fire; iar după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăşi în vin. Deci toţi, şi călătorii şi fraţii, s-au înspăimântat de această minune. Din acea zi Epifanie, n-a mai voit să locuiască în locul acela; pentru că s-a făcut vestit de călătorii aceia, şi astfel s-a furişat de fraţi şi s-a dus într-un loc mai sălbatic; iar ei, neştiind în care loc locuieşte, toţi fraţii plângeau după Epifanie. Deci, a rămas în locul acela trei zile, petrecând nemâncat şi nebăut; de vreme ce însuşi locul acela era fără de apă.

Pe când stătea el acolo, s-a întâmplat de au trecut patruzeci de saracini. Când au văzut pe Epifanie în astfel de loc şi în astfel de stare, toţi au râs şi l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, având numai un ochi, căci celălalt îl avea închis, şi având obicei de fiară, scoţîndu-şi cuţitul din teacă, s-a dus la Epifanie, voind să-l lovească cu cuţitul. Atunci i s-a deschis ochiul cel închis. El, înfricoşîndu-se şi aruncând cuţitul la pământ, a stat nemişcat; iar ceilalţi, văzând nemişcarea prietenului lor, s-au dus la Epifanie şi la prietenul lor şi au văzut deschis ochiul lui cel închis. Atunci toţi s-au înspăimântat. Deci, Epifanie, văzându-i mâhniţi, a început a le vorbi cu blândeţe; iar ei, venindu-şi în fire prin cuvintele lui Epifanie şi schimbându-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Şi, aducând silă peste aceasta, îl trăgeau cu ei, zicând: „Tu eşti Dumnezeul nostru! Urmează-ne nouă şi apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra noastră”. Epifanie, urmând acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată neorânduiala.

Ei, văzând că prin sfătuire le aduce strâmtorare, adunându-se toţi împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă la locul său. Iar el, punând multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de aceasta, nu vor putea să aibă zile bune în viaţa aceasta. Apoi, luându-l toţi, l-au dus la locul unde locuia mai înainte şi, prin slujirea lor, i-au zidit casă şi, toţi închinându-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre dânşii, zice scriitorul, am rămas cu Epifanie, fiind învăţat de dânsul prin cuvântul adevărului. Apoi, după trecerea a şase luni, luându-mă el, ne-am întors la marele Ilarion şi toţi fraţii văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, stând trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era învrednicit de treapta preoţească. Deci, luându-mă marele Ilarion şi învăţîndu-mă toată rânduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, poruncind să mă numească Ioan. Şi am petrecut la dânsul zece zile; iar fraţii au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.

Ieşind noi din mănăstire, am mers spre calea noastră şi la depărtare ca de două mile de mănăstire, ne-a întâmpinat un tânăr oarecare, având un diavol din stăpânitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta, Epifanie, văzându-l gol şi purtându-se pe drum nepotrivit şi fără de rânduială de necuratul duh, a strigat cu mare glas: „Duh necurat, îţi poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu!” Şi îndată necuratul duh a scuturat pe tânăr şi, aruncându-l la pământ, a ieşit dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: „Epifanie, mă izgoneşti din locul meu, în care am petrecut douăzeci şi doi de ani, dar mă voi duce la împăratul perşilor şi îl voi porni asupra ta şi te voi face să stai cu multă scârbă înaintea feţei lui”. După aceea tânărul a venit cu întreagă înţelepciune şi a căzut la picioarele lui Epifanie, zicându-i: „Scoală-te, fiule, şi du-te în pace la casa ta!” Şi îndată s-a sculat.

Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia şi a luat în stăpî-nirea sa pe fiica împăratului şi cu munca cu care îl muncea pe tânăr, asemenea o muncea şi pe dânsa. Şi a strigat, zicând: „De nu va veni aici Epifanie, care m-a trimis la fiica ta, nu voi ieşi dintr-însa”. Şi diavolul mai zicea: „Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului”. Auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulţime de oameni ştiutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; şi, căutându-l toată ţara fenicienilor, nu l-au găsit şi se întorceau mâhniţi către împărat. Unii dintre dânşii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiţi ca iscoade şi ca unii ce vor să afle cu vicleşug tot pământul Feniciei. Deci, întorcându-se trimişii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.

Atunci diavolul a strigat cu glas mare: „Locuieşte în locul ce se numeşte Spanidrion”. Împăratul, chemând treizeci de bărbaţi, a zis către dânşii: „Dezbrăcaţi-vă de portul persan şi luaţi pe cel al romanilor şi duceţi-vă în Fenicia să căutaţi locul care se cheamă Spanidrion şi să-mi aduceţi pe Epifanie, locuitorul locului acela”. Ieşind acei treizeci de bărbaţi trimişi de împăratul şi, schimbându-şi hainele, s-au dus în Fenicia şi, căutând mult, au găsit pe Epifanie. Fiind noapte când au ajuns ei în locul acela, Epifanie îşi făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte. Apoi, după ce au ajuns la uşa chiliei şi au bătut, Epifanie nu s-a speriat nicidecum cu gândul, căci el săvârşea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei, umplându-se de mânie, s-au sfătuit să sfărâme uşa chiliei; iar unul dintre ei, trăgând sabia şi întinzând-o spre încuietoarea uşii, i-a rămas mâna nemiş-cată, neclintită, neîncovoiată şi toată uscată; atunci toţi ceilalţi, înspăimântându-se, s-au dus departe de chilie.

Epifanie, după ce a săvârşit toată rânduiala slujbei cele duhov-niceşti, a deschis uşa chiliei şi văzând pe cel ce avea mâna uscată, a căzut cu faţa la pământ, zicând: „Miluieşte-mă pe mine, tainice slujitor al celor fără de moarte”. Epifanie a zis: „Ce ceri de la un om păcătos?” El a zis: „Am venit sănătos în locul acesta şi, iată, mi s-a uscat mâna”. Epifanie a zis: „Sănătos ai venit, deci sănătos să te faci”. Atingându-se de dânsul, s-a aşezat mâna ca şi cealaltă. Când au văzut toţi ceilalţi semnul care s-a făcut, au venit şi au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-şi pricina pentru care au venit la dânsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel izgonit de dânsul din tânăr, acela mergând chinuia pe fiica împăratului.

Atunci a zis Epifanie către mine: „Scoală, fiule, să urmăm oamenilor”. Iar ei au zis către dânsul: „Părinte, nu sântem trimişi de împăratul, decât numai la tine, pentru care aducem şi un dobitoc de prisos ca să şezi pe dânsul”. El a răspuns: „Merg mai iute cu picioarele, numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici”. Ei iar au zis cu mare frică: „Avem cămile pentru amândoi, numai urmează cu dragoste robilor tăi”. Atunci un tânăr oarecare, de bucurie, a căzut în faţa sa şi s-a închinat lui, zicând: „Iartă-mă, părinte”. Iar Epifanie cu faţa veselă a zis către dânsul: „Scoală! Dumnezeu te va binecuvânta, fiule!”

Deci, tânărul, apucând cu multă băgare de seamă cu amân-două mâinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă şi, venind către mine, a făcut asemenea, iar el mergea cu cămilele pe drum.

Călătorind noi treizeci şi cinci de zile, am ajuns la cetatea împărătească şi am rămas în locul ce se numeşte Urion; iar trei dintre dânşii, intrând, au vestit împăratului sosirea noastră. Deci, împăratul îndată a poruncit să intre la dânsul. Atunci Epifanie a intrat cu mare îndrăzneală, ca şi cum nu ar fi avut să se întâlnească cu împăratul; iar eu, mergând în urma lui, a căzut peste mine frică şi cutremur căci, văzând gloată multă stând împrejurul lui, m-am clătinat cu cugetul. Epifanie, apropiindu-se de împărat, îndată s-a sculat de pe scaun. Şi a zis Epifanie către împărat: „Şezi, fiule, pe scaunul tău şi nu te îndoi de plânsul tău, că am izgonitor al diavolului pe Dumnezeu, Cel ce-mi ajută! Numai crede în Dumnezeu, iubitorul de oameni, şi nu te abate de la cele ce grăiesc şi atunci vei vedea pe fiica ta sănătoasă; căci duhul cel rău, fiind gonit din acel loc, a venit cu osârdie la fiica ta. De vei crede în Hristos, Cel răstignit, Acela va izgoni pe acest diavol din fiica ta! Luminează, fiule, inima ta, şi vezi-l pe acesta gonindu-se. Adu pe fiica ta în mijlocul nostru şi vei vedea darul Iubitorului de oameni, Dumnezeu”.

Venind fiica împăratului în mijlocul lor, i-a zis Epifanie: „Vino-ţi în minte şi închină-te Tatălui ceresc, că lupul nu te va mai stăpâni!” Epifanie, zicând acestea, a apucat de mână pe fiica împăratului şi, pecetluind-o de trei ori, a zis către duhul cel ce o chinuia: „Ai alergat rău la fiica împăratului; fugi de la dânsa în locuri nelocuite!” Şi îndată dracul a ieşit din fiica lui. Epifanie, văzând pe împărat în spaimă, a zis către el: „Bucură-te, împărate, pentru fiica ta, că a fugit lupul în locuri nelocuite! Iar tu, fiică, mergi în camera ta şi bucură-te cu maica ta cea bună; însă ia aminte de trupul tău, ca să nu se mai apropie de tine vicleanul!” Auzind fiica împăratului acestea de la Epifanie, s-a dus în cămara unde petrecea mama sa; iar împăratul şi-a plecat grumajii înaintea lui Epifanie. Văzând pe împărat astfel, toţi s-au plecat la pământ, zicând către Epifanie: „Împodobitule cu darul lui Dumnezeu, petreci cu osârdie lângă împărat, fă-te părinte al stăpânirii şi să fii cu noi nelipsit. A supărat dracul pe împărăteasă şi ai venit aici de l-ai izgonit”.

Atunci un vrăjitor dintre cei mai întâi i-a zis lui cu dragoste: „O, fericite Epifanie, vrăjitorule prea dorite, ai venit aici ca să ne îndreptezi; învaţă-ne pe toţi, şi atunci toţi vrăjitorii se vor supune ţie”. Epifanie, auzind aceste cuvinte, a zis către vrăjitorul cel neînţelegător: „O, vrăjitorule, vrăjmaş al adevărului, învaţă-te a nu grăi cuvinte fără rânduială, ci ia încuietoare în gura ta şi să rămâi negrăind de-a pururea; că robul lui Dumnezeu nu este vrăjitor al nedreptăţii”. Acestea zicându-le Epifanie, îndată vrăjitorul a rămas mut, nemişcat din loc. Deci, acestea văzându-le împăratul şi mulţimea ce-i stătea împrejur, cuprinzându-se toţi de frică au căzut la pământ.

Epifanie, văzând pe aceştia căzând, a întins mâna către împărat şi i-a zis cu dragoste: „Scoală, împărate, vino-ţi în simţire şi nu te teme!” Acestea zicându-le Epifanie, s-au sculat toţi pe picioare. Iar Epifanie a zis vrăjitorului: „Caută la ce vezi şi la ce auzi şi să fii cu luare aminte la adevăr. Nu lua aminte la mine ca la un vrăjitor; căci sânt rob al Celui răstignit, grăieşte şi auzi, ca şi mai înainte, şi fă-te prieten al adevărului”. Atunci vrăjitorul a răspuns, zicând către Epifanie, că a greşit. Împăratul, văzând acestea, a poruncit să aducă aur, argint, mărgăritare şi pietre scumpe înaintea tuturor şi să le pună la picioarele lui Epifanie, zicând către el: „Ia acestea, părintele nostru, şi să mă ai pe mine în sufletul tău!”

Şi a zis Epifanie către împărat: „Noi, toate le defăimăm, ca să ne ţinem de adevăr. Nu-mi da mie osteneli întru celelalte, că pe mine Hristos m-a învăţat să nu am trebuinţă de acestea; ia-le tu, îngroapă-le în vistieria ta şi îţi vor fi moarte neîncetat. Ia aminte numai şi te îngrijeşte, neputând să te foloseşti. În cugetul tău ai răutate, pierzând suflete prin aurul cel dat ţie de la Domnul, ca să-l dai celor ce au trebuinţă. Fă-te drept înaintea Dumnezeului tuturor, ca nu cumva să te judeci întru osândă şi să fii păzit în întunericul cel mai dinafară şi atunci să-ţi aduci aminte de cuvintele mele. Deci, acum primeşte cuvintele mele, că atunci vei fi vesel. Nu avea trebuinţă de această lume şi atunci toată lumea se va supune ţie. Ia aminte de vrăjitorii cei nestatornici, care te amăgesc pe tine prin legea întunecoasă. A sosit ceasul prânzului, mergi cu osârdie la masă, că multe cuvinte aş fi semănat; dar nu te împărtăşeşti de nici unul dintre acestea. Eu ştiu cugetul tău, că de masă nu te depărtezi; du-te de mănâncă şi desfătează-te în bună aşezare, că vei da seamă de toate acestea”.

Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Vino, părinte, să şedem împreună, să mâncăm din bucate”. Iar Epifanie a zis către el: „Mergi de şezi la masă, mănâncă toate după obicei, numai depărtează-te de neorânduială. Mie pâine de tărîţă şi puţină sare pentru întărire, îmi va împlini trebuinţa trupului”. Atunci împăratul a eliberat pe toţi din palat; iar nouă ne-a poruncit să intrăm în cămara împărătească cea mai deosebită, trimiţîndu-ne la masă multe feluri de bucate. Epifanie le-a întors pe toate înapoi, oprind numai o pâine, pe care întrebuinţînd-o, ne-am săturat, mulţumind Dumnezeului tuturor.

A doua zi, împăratul a chemat pe Epifanie, iar el, intrând cu îndrăzneală, a stat aproape de el. Împăratul, sculându-se de pe scaun, şi-a pus coroana pe pământ; iar Epifanie a zis către dânsul: „Ia-ţi vrednicia împărăţiei şi să ai bună cunoştinţă către Dumnezeu”. Zis-a împăratul către Epifanie: „Părinte, rămâi cu noi aici şi voi ţine cuvintele voastre”. Epifanie a zis către dânsul: „De vei ţine cuvintele mele, îmi voi aduce aminte de tine ori unde voi fi”. Şi am şezut zece zile în palatul împăratului. Epifanie a zis către împărat: „Mă voi duce în patria mea, căci caut pe toţi ce sânt acolo, iar tu stai pe scaunul tău, nesculându-te asupra grecilor; că de vei vrăjmăşi contra lor, vei vrăjmăşi contra Celui răstignit! Şi, dacă te vei face vrăjmaş al Celui răstignit, atunci rău te vei topi de cei potrivnici!” Zicând Epifanie aceasta, a ieşit întâi împăratul cu ostaşii lui, petrecându-ne spre ţara noastră.

Când am ieşit noi din palat, iată în cale un tânăr mort pe pat, fiul unuia din megistani, pe care îl duceau la câinii satelor, ca să-l arunce spre mâncare. Deci, Epifanie a zis cu linişte celor ce duceau patul: „Fiilor, puneţi-l jos pe cel mort, ca să-l vedem şi noi”. Acest copil se omorâse rău, prin vrăjitoria unui făcător de rele; şi este obiceiul la perşi, ca cel ce a murit, astfel să fie mâncat de câinii satelor. Punând ei patul pe pământ, a zis Epifanie împăratului: „O, împărate, cel ce împărăţeşti peste bărbaţi răi şi fărădelege, trebuia ca acesta care a ieşit din viaţă, să se îngroape în pământ, ca Stăpânul din cer să trâmbiţeze şi să-l mute spre închinăciune. Peste acest fel de bărbaţi fără de rânduială împărăţeşti, care mai înainte de vreme îşi fac moarte singuri. Iată, acesta, pe care îl vezi mort, a fost scos din viaţă de un făcător de rele. Dar Dumnezeul meu, Care S-a întins pe lemn, are să scoale pe acesta înaintea tuturor”.

Acestea zicându-le Epifanie şi cu mâinile lui pipăind mortul, a strigat Iubitorului de oameni: „Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat din morţi, scoală şi pe tânărul acesta!” Şi luând rasa sa a îmbrăcat pe cel mort, pentru că la perşi era obiceiul ca să ducă goi pe cei morţi. Deci, îndată s-a sculat tânărul şi s-a închinat lui Epifanie. Iar Epifanie a zis tânărului: „Mergi, fiule, la casa ta şi îmbracă-te cu hainele cele obişnuite şi adu-mi mie rasa”. Căci Epifanie avea obiceiul să poarte pe trup haină de păr, iar peste dânsa rasa.

Împăratul, văzând lucrul care s-a făcut de Epifanie, l-a presu-pus pe el că este Dumnezeu. Şi a zis Epifanie împăratului: „Nu socoti de mine acestea, fiind asemenea omului pătimaş, că Dumnezeul meu, Căruia am crezut, acestea le dă prietenilor Săi”. Acestea şi multe altele zicând Epifanie, a zis împăratului: „Întoarce-te, fiule, în palatele tale, că noi mergem către patria noastră”. Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Părinte, cîţi ostaşi să trimit ca să te păzească pe tine?” Epifanie a zis către împărat: „Am pe Dumnezeu Cel din ceruri, Care mă păzeşte pe mine; iar ostaşi sânt sfinţii Lui îngeri”. Atunci împăratul, închinându-se lui Epifanie, a strigat cu mare glas: „Mergi sănătos, Epifanie, slava romanilor, şi fă pomenire pentru noi cei din Persia!”

Noi, plecând din Persia, am mers în Fenicia şi, trecând oarecare parte din Fenicia, am intrat în Spanidrion şi am aflat chilia după cum era mai înainte. Şi, stând trei zile acolo, nu era apă să bem. Deci, stând Epifanie şi căutând la răsărit, s-a rugat Dumnezeului din cer, zicând: „Cel ce ai desfăcut piatra cea vârtoasă şi din ea ai izvorât apă, adăpând pe poporul cel însetat, desfă şi pământul acesta şi fă să izvorască din el apă pentru locuinţa oamenilor celor săraci”. Zicând Epifanie acestea, s-a făcut în locul acela oarecare bună mireasmă. Şi iarăşi, plecându-se de trei ori la pământ şi rugându-se, luând sapa, a săpat puţin în pământ şi, iată, a curs puţină apă; apoi iarăşi săpând, a ieşit apă îndestul pentru trebuinţa noastră; iar noi, adică el şi eu, eram liniştiţi în locul acela. Deci Dumnezeu, Cel ce răsare iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor, adapă cu apă tot pământul acela, cu porunca Celui ce de-a pururea se îngrijeşte de neamul omenesc şi scoate din pământ mulţime de verdeţuri spre îndulcirea şi hrana noastră.

Venind asupra acestora o fiară oarecare şi stricând toată verdeaţa, Epifanie a stat deasupra ierburilor şi vorbea cu fiarele ca şi cu nişte oameni, zicând: „Nu-mi faceţi mie osteneli, că sânt om păcătos şi sărac; deci, pentru mulţimea păcatelor mele stau în locul acesta, plângând; Dumnezeu mi-a dat mie mângâierea aceasta a verdeţurilor spre hrană şi El vă porunceşte să nu mai veniţi în locul acesta şi să vătămaţi verdeaţa mea”. Fiarele cele sălbatice, auzind acestea de la Epifanie, ca nişte oameni bine simţitori, care, dacă greşesc vreunuia din cei mari, mustrându-se, se ruşinează; aşa şi fiarele s-au ruşinat de cuvintele lui Epifanie şi s-au dus îndată; şi din ziua aceea nu s-au mai apropiat de locul nostru. Auzind saracinii care ne-au zidit nouă chilia, că Epifanie s-a întors de la Persida, au venit spre întâlnirea lui, ca să fie binecuvântaţi de dânsul; şi au mai zidit alte trei case, stând cu noi o lună. După aceea s-au dus la locurile lor şi s-a auzit în toată cetatea Feniciei că Epifanie locuieşte în Spanidrion. Deci, s-au adunat şi alţi fraţi în mănăstire, fiind cu toţii opt la

Într-o zi, Epifanie a mers la mănăstirea marelui Ilarion pentru cercetarea fraţilor şi am mers şi eu cu dânsul. Şi, primindu-ne cu multă bucurie, ne-au ţinut acolo multă vreme. Deci, diavolul, care din început se împotriveşte robilor lui Dumnezeu, a luat chipul lui Epifanie şi s-a dus în mănăstirea ce se cheamă Spanidrion. Acolo, întâmpinându-l pe dânsul un frate din cei mai leneşi, a alergat spre el şi îndată, căzând la pământ, s-a închinat înşelătorului diavol şi a intrat într-însul, fiind neţinut între fraţi. Epifanie a zis marelui Ilarion: „Părinte, un lup a intrat în mănăstire şi pe toţi fraţii i-a tulburat şi clătinat!” Acestea zicându-le Epifanie, a sărutat pe toţi şi a plecat spre drumul nostru, mergând cu sârguinţă către mănăstirea noastră. Deci, făcând rugăciune către iubitorul de oameni Dumnezeu, îndată a izbăvit pe fratele acela de diavol, învăţîndu-i pe toţi să se păzească cu dinadinsul de vicleşugurile diavoleşti.

Odată, trei ţărani, intrând oarecând în mănăstire, unul dintre ei avea pe necuratul diavol, iar ceilalţi doi au rugat pe Epifanie pentru cel ce avea duhul necurat, zicând: „Părinte, ajută pe prietenul nostru”. Epifanie le-a zis lor: „Luaţi, fiilor, pe prietenul vostru şi mergeţi în pace, că în numele lui Iisus Hristos nimic rău nu va mai fi întru dânsul”. Şi, crezând ei cuvintelor lui, s-a dus omul sănătos la casa sa.

Altădată un leu, fiind într-un loc pustiu, departe ca la 60 de stadii de mănăstirea noastră, stătea în pădure ascuns şi pe mulţi din oamenii care treceau pe acolo, îi prăpădea; fiind locul acela la îndemâna călătorilor. Deci, adunându-se toţi cei ce aveau obiceiul să treacă prin locul acela, au venit la Epifanie în mănăstire, spunându-i despre leu, despre rânduiala lui cea rea şi cum că locul acela, s-a făcut nelocuit şi neumblat: „O, părinte, acel leu mulţi oameni a pierdut; iar ceilalţi, temându-se, nu mai voiesc să treacă prin locul acela”. Auzind Epifanie de neorânduiala leului, a zis către toţi cei ce erau de faţă: „Să mergem, fiilor, întru numele Domnului şi să vedem pe leul cel mâncător de sânge”. Deci, luându-mă pe mine Epifanie, am mers împreună cu oamenii şi a căzut frică mare peste toţi cei ce erau cu noi. Iar Epifanie a zis către oameni: „Fiilor, unde este locaşul leului?” Iar ei, arătându-i locul, Epifanie a mers mai întâi decât toţi; iar leul nicidecum nu se arăta.

Atunci Epifanie a zis cu mare glas: „Unde este locuinţa leului cel fără de rânduială?” În acel timp leul deodată a sărit din pădure, spre întâmpinarea lui Epifanie şi, văzându-l, a căzut la pământ şi a rămas mort. Deci, apropiindu-se Epifanie de gura lui, toţi au fugit, fiind cuprinşi de frică mare, socotind ca nu cumva să omoare pe Epifanie. Iar el a zis către toţi cu mare glas: „Fiilor, veniţi fără de frică şi vedeţi stârvul fiarei”. Atunci toţi, adunându-se îndată, au văzut stârvul fiarei. Şi Epifanie a zis către oamenii aceia: „De veţi avea credinţă către Mântuitorul, bântuitorii voştri aşa vor cădea”. Deci, luându-l bărbaţii aceia, ne-au dus iarăşi în mănăstire şi, binecuvântându-se ei de Epifanie, s-au dus în calea lor.

Astfel s-a slăvit prin Epifanie locul, care mai înainte se chema Spanidrion, care odată era nelocuit, neumblat şi fără de apă. De aceea s-a numit şi Spanidrion, căci nu avea apă, şi s-a făcut rai împărtăşit de toate bunătăţile, îndestulându-se cu ape şi cu tot felul de verdeţuri. Deci, pe lângă toate acestea de care s-a învrednicit Epifanie de la Dumnezeu, i-a mai dăruit lui şi acest mare şi minunat dar, ca să tâlcuiască dumnezeieştile Scripturi cu tot adevărul; că, luând cărţile cele cu chip dumnezeiesc şi citindu-le fraţilor, le arăta toată puterea lor.

Auzind Epifanie, ritorul şi filosoful cel mare, locuitorul Edesiei, despre Epifanie, că este cuvântăreţ, a dorit să se întâlnească cu dânsul. El, adică ritorul, venind în mănăstire, mulţimea fraţilor stătea şi înălţa lui Dumnezeu cântările cele de laudă; iar Epifanie stătea deosebi şi îşi săvârşea rugăciunile sale. Apoi, după săvârşirea a toată slujba, Epifanie s-a arătat fraţilor. Ritorul stătea şi lua aminte la mulţime şi nu se închina nimănui. După ce a văzut Epifanie filosoful pe Epifanie, l-a cunoscut şi, alergând, s-a închinat lui. Şi a zis Epifanie filosofului: „Ce îţi este, mare ritor Epifanie! La ce ai venit către Epifanie bărbatul cel prea mic şi prea păcătos? De aceasta mă minunez de tine, filosofule, că ai venit către mine neînvăţatul şi, mai ales, pe atâta cale. O, filosofule, spune-mi pentru care pricină ai venit?”

Filosoful a zis către Epifanie: „Nu te minuna de aceasta, dascăle preadorite, că a zis Dionisie Alicarnasie: „Văzându-se oamenii unii cu alţii se pot face mai buni sau, amestecându-se răi cu răi, se vor spânzura pe un lemn; că nici unul din oameni, purtând o haină, îşi va păzi trupul nevătămat; deoarece prea multă întâlnire dă prea multe cuvinte, şi unde sânt prea multe cuvinte, se fac multe iscusinţe şi fel de fel de lucruri”. Zicând acestea filosoful către Epifanie şi mai multe decât acestea, a tăcut, nemaivorbind nimic.

Apoi, luând Epifanie din cartea cea dintâi a facerii lumii, i-a tâlcuit-o filosoful stih cu stih. Deci, filosoful pe unele le primea, iar altora se împotrivea. Astfel au făcut trei zile, vorbind unul cu altul, şi cele ce se vorbeau de dânşii le erau neîmpreună glăsuite. Filosoful, văzând petrecerea şi obiceiurile lui Epifanie, pentru acestea l-a iubit foarte mult. Deci, a patra zi a zis filosoful lui Epifanie: „Dascăle, bună este locuinţa locului acestuia, voiesc, de vei porunci, să locuiesc şi eu aici”. Epifanie a zis filosofului: „Aceasta este învoirea fiecăruia”. Şi a zis filosoful lui Epifanie: „Dar şi cărţile să le aduc? Epifanie a răspuns: „De vei băga ceva în cugetul tău, vei afla pe Epifanie bun cunoscător”. Filosoful a zis: „Calist să meargă la cărţile mele”.

Epifanie a zis filosofului: „Adu-le şi mergi sănătos cu Calist”. Filosoful a zis lui Epifanie: „Toate lucrurile mele le las lui Calist, că eu nu mai ies din locul acesta”. Calist era fiu al lui Aetie, eparhul cel mare al Romei. Acesta, având duh rău, a văzut pe Epifanie în vedenie, zicându-i: „Voieşti, Caliste, să izgonesc duhul din tine?” Calist a zis: „Cine eşti, domnul meu, că poţi să-l goneşti?” Epifanie a răspuns lui Calist: „Eu sânt Epifanie Fenicopalestineanul, care locuiesc în mănăstirea Spanidrion; deci, dacă voi izgoni din tine duhul cel rău, vei veni să locuieşti cu mine în Spanidrion?” Şi a zis Calist către Epifanie: „Domnule, izgoneşte din mine duhul cel necurat şi voi locui cu Tine”.

Epifanie a zis lui Calist: „Vezi să nu faci altfel; fiindcă iarăşi se va lipi de tine”. Deşteptându-se Calist, a povestit această vedenie tatălui său, care era eparh. Deci, din ziua aceea Calist nu a mai fost supărat de duhul cel necurat. Apoi după trei luni de zile, a zis tatălui său, Aetie: „Tată, voiesc să mă duc în ţara fenicienilor, să caut pe Epifanie şi să locuiesc cu dânsul în Spanidrion”. Atunci tatăl său i-a dat mulţi bani şi l-a trimis cu ajutor. Venind el în Fenicia şi găsind pe Epifanie, i-a povestit toate, şi a locuit împreună cu noi. Apoi filosoful a trimis pe Calist în Edesa, din porunca lui Epifanie, împreună cu două slugi şi cu trei cămile ca să-i aducă cărţile lui în mănăstire. Şi, făcând Calist călătoria în Edesa, a luat cărţile filosofului, le-a pus pe cele trei cămile şi le-a adus în mănăstire.

Deci, în fiecare zi, Epifanie şi filosoful aveau multă vorbă între dânşii. Şi a zis Epifanie filosofului: „Filosofia lui Daniil zice: Divanul a şezut şi cărţile s-au deschis; vino, adu-ţi cărţile tale şi cu ale mele, pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, să şedem să ne întrebăm unul pe altul”. Atunci Epifanie a pus Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, de-a dreapta; iar filosoful, cărţile lui de-a stânga. Şi, începând el de la începutul facerii lumii, adică, Epifanie de la Facerea, pe care a scris-o Moise; iar filosoful tot de la aceeaşi facere, pe care a scris-o Isiod, citind amândoi cărţile din stih în stih, se certau între dânşii; astfel era lumina lumină şi întunericul întuneric, că Moise, ajutându-l Dumnezeu, a scris; iar Isiod avea viaţă de la Dumnezeu, iar de la diavol rătăcire. Deci, un an întreg a petrecut Epifanie vorbind cu filosoful; dar n-a putut să-l înduplece.

Odată, un număr de 60 de ţărani duceau pe un tânăr oare-care, care era chinuit de duhul cel necurat. Şi fiindcă nu puteau să-l biruiască, cei 60 l-au legat în lanţuri şi l-au adus în mănăstire la Epifanie. Şi a zis Epifanie filosofului: „Vino, filosofule, cel ce faci neînţelegeri cu păcătosul Epifanie şi cheamă mulţimea zeilor tăi, ca să gonească duhul cel necurat din tânărul acesta”. Filosoful a socotit că Epifanie a fost biruit şi nu mai are ce să răspundă. Deci, Epifanie, cunoscând aceasta, a zis către filosof: „Ce zici, o, filosofule, despre tânărul acesta? Sau tămăduieşte pe cel bolnav şi voi crede zeilor tăi, sau Dumnezeul meu de va izgoni duhul cel necurat din acest tânăr, atunci şi tu vei nădăjdui şi vei crede în Cel răstignit”. Dar la toate acestea filosoful n-a crezut lui Epifanie, ci socotea că este luare în râs.

Atunci Epifanie, sculându-se şi apucând pe tânăr, i-a zis: „Tânărule, voieşti să scot fiarele din mâinile tale?” Filosoful, auzind acestea, îndată a fugit în chilie şi a încuiat-o cu zăvorul, zicând şi socotind în gândul său: „Monahul acesta, ca un prost ce este, voieşte să dezlege pe cel nebun; iar de nu vom fugi de obrăznicia lui, ca nişte înţelepţi, apoi vom pătimi rău de la blestematul acesta”. Deci, scoţînd Epifanie fiarele de la tânăr şi pecetluindu-l pe el de trei ori, a zis duhului celui necurat: „Epifanie păcătosul, rob al Domnului, îţi porunceşte ţie, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, ieşi din omul acesta şi nu mai intra într-însul!”

Şi îndată a ieşit duhul cel necurat şi şi-a venit tânărul în stare bună. Deci, filosoful, văzând liniştit pe acel tânăr, a descuiat uşa şi a sărit din chilie spre închinăciunea lui Epifanie, zicând nişte cuvinte ca acestea: „O, Epifanie purtătorule de cunună, cred şi am crezut celor grăite de tine, prin lucrurile cele ce se fac! Căci cuvintele zboară, fiind neroditoare, iar lucrurile se arată, că sânt roditoare. Deci, voiesc şi eu să mă fac părtaş al Celui răstignit”.

Epifanie a zis filosofului: „O, filosofule, ce te minunezi de aceasta, ca şi cum noi am fi făcut-o? Nu! Ci Fiul lui Dumnezeu este Cel ce face bunătăţile acestea, prin cei ce cred în El”. Acestea zicându-le Epifanie şi mai multe decât acestea, am mers la marele Ilarion şi l-a botezat. Şi am stat în mănăstirea marelui Ilarion douăzeci de zile. Şi a rugat Epifanie pe marele Ilarion ca să trimită cu filosoful Epifanie pe unul din fraţi în Elevteropoli, ca să-l facă pe el episcopul, preot; şi marele Ilarion a făcut astfel. Apoi iarăşi am mers în mănăstirea noastră ce se numea Spanidrion. Deci, Epifanie, chemând pe toţi fraţii, le-au zis lor: „Acesta, care odată i se părea că este ceva, nimic fiind, se socotea pe sine filosof; iar acum, cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat filosof, căci s-a învrednicit de treapta preoţiei. Acesta este părintele vostru cel duhovnicesc”. Deci, Epifanie filosoful s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu şi a fost egumen al fraţilor din acea mănăstire.

Dar, fiindcă mulţi intrau în mănăstire şi nu lăsa pe Epifanie să se liniştească, a socotit să lase locul acela şi să se ducă în părţile Egiptului. Deci, a zis către mine: „Fiule, urmează-mi mie”. Şi am zis către dânsul: „Părinte, voi urma ţie oriunde te vei duce”. Şi chemând pe toţi fraţii şi întărindu-i pe ei, le-a zis: „Mă duc, fiilor, spre cercetarea fraţilor din mănăstirea marelui Ilarion”. Iar ei, înţelegând că voieşte să se ducă pentru supărarea cea multă a celor ce veneau acolo, toţi căzând înaintea feţei lui, cu mult plâns şi tânguire rugau pe Epifanie să nu plece de la ei. Iar Epifanie, venind şi el întru multă milostivire, i-a încredinţat pe ei, zicând că nu se va mai duce.

Dar noi nerămânând nici zece zile, m-a luat pe mine noaptea, şi am ieşit şi am mers în Ierusalim şi ne-am închinat vieţile noastre Cinstitei Cruci a Stăpânului, şi am umblat prin cetate şaisprezece zile, cercetând toate Locurile Sfinte şi rugându-ne. Apoi, ieşind din cetate, ca să mergem spre Egipt, ne-a întâmpinat o femeie care era chinuită de duhul necurat.

Aceasta, apucându-se de rasa lui Epifanie, i-a rupt-o, şi îndată a ieşit duhul cel necurat dintr-însa. Iar ea, căzând la picioarele lui Epifanie, îl ruga, zicând: „Iartă-mă pe mine, părinte, şi nu te mânia asupra mea”. Deci, a zis Epifanie către acea femeie: „Mergi sănătoasă la casa ta; căci cel ce a rupt haina mea, s-a rupt pe el însuşi”.

Deci s-a dus femeia la casa ei. Apoi, pogorându-ne noi în Iope, am aflat o corabie gata, care avea să meargă în Alexandria. Ieşind noi din corabie şi intrând în cetate, ne-a întâmpinat un iudeu învăţător de lege, cu numele Achila, cu care a început Epifanie a vorbi despre lege. Deci, am petrecut în multă întrebare în ziua aceea; şi a doua zi, venind iarăşi la întâlnire, au făcut atâta vorbă între ei, încât Achila, plecându-se tâlcuirii lui Epifanie, a dorit să se facă creştin. Deci, Epifanie îngrijindu-se, l-a dus la papa Atanasie; iar noi am ieşit din cetatea Alexandriei.

Deci, mergând noi spre părţile Tebaidei celei de sus, ne-a întâmpinat pe noi un monah, ucenic al marelui Antonie, cu numele Pafnutie. Şi a zis Epifanie către dânsul: „Binecuvintează-ne pe noi, părinte”. Iar Pafnutie a zis: „Binecuvântaţi sânteţi, fiii Domnului”. Şi făcând Pafnutie rugăciunea, ne-am sărutat unii pe alţii şi ne-am odihnit puţin în locul acela.

Deci, Epifanie a întrebat pe Pafnutie despre toate cele ce a făcut marele Antonie, şi i-a povestit lui toate. Atunci Epifanie a zis lui Pafnutie: „Părinte, voiesc să locuiesc în locul ce se cheamă Nitria”. Iar Pafnutie a zis către Epifanie: „Mergi sănătos, îndul-ceşte-te de părinţi, adună iarbă de vară şi mergi în ostrovul Ciprului şi hrăneşte oi spre îmbrăcăminte şi cinsteşte pe copii, ca să fie miei”. Acestea zicându-le Pafnutie, iarăşi rugându-ne, ne-am sărutat unii cu alţii şi am mers fiecare în calea sa.

În locurile cele din împrejurul Leondopoliei, era un bărbat care se socotea de unii bun şi că avea mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu; iar numele lui era Ierax. Despre acesta, Epifanie a auzit în Palestina şi avea dorinţă să-l vadă. Asemenea şi Ierax auzise despre Epifanie, dar el era afară de Leondopoli, ca la o milă de acel loc. Ierax învăţa că trupul nu se va scula, ci un altul oarecare în locul lui; deoarece acesta se va risipi în pământ, căci este scris: „Pământ eşti şi în pământ vei merge”. Şi iarăşi zicea, că copiii nu vor fi desăvârşiţi cu vârsta în veacul cel ce va să fie. Deci, intrând noi în mănăstirea lui, am aflat mulţime de oameni învă-ţîndu-se de la dânsul; căci, de când s-a lepădat de lume, nici de untdelemn nu se împărtăşea, nici de vin. El, după ce a văzut pe Epifanie, a întrebat de unde este; şi, înştiinţîndu-se că este palestinian, l-a întrebat de nume. Atunci, aflând că se numeşte Epifanie, s-a îngrijit foarte mult, căci venise ştire în Egipt despre Epifanie că este înţelept şi are mai înainte cunoştinţă.

Deci, după ce l-a întrebat pe Epifanie de unde este şi cum se numeşte şi după ce a aflat toate acestea, învăţa iarăşi poporul. Ei, venind să tâlcuiască Învierea, ziceau despre trup că nu va învia. Atunci Epifanie, scârbindu-se, a zis către Ierax: „Pune-ţi zăvor la gura ta şi învaţă-te a nu huli despre nădejde”. Şi, după cuvântul lui Epifanie, Ierax a rămas mut şi nemişcat din loc. Deci, cei ce se învăţau de dânsul, văzând minunea pe care a făcut-o Sfântul asupra lui Ierax, s-au înspăimântat. Şi, luând Epifanie din dumnezeieştile Scripturi, a început a-i învăţa pe toţi cele despre Înviere. Deci, a trecut timp ca la trei ceasuri şi Ierax stătea mut. După aceasta a zis Epifanie către dânsul: „Grăieşte cuvântul cel adevărat şi ascultă credinţa cea întemeiată”. Atunci Ierax a dat răspuns, zicând către Epifanie că a greşit şi că se va pocăi de socoteala aceea fără de rânduială.

Plecând noi din Leondopoli, am mers în Tebaida cea de sus. Acolo era un bărbat drept, cu numele Ioan; şi, intrând la el, ne-a primit cu multă dragoste. Unii din cei din locurile acelea, duceau la Ioan pe un tânăr legat, ca să rămână la el; dar tânărul acela era supărat de duhul necurat. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, i-a zis cu glas mare: „De ce ai venit aici, Epifanie, robul lui Dumnezeu?” Şi a petrecut de la ceasurile şase până la nouă, strigând aşa. Deci, deodată rupând legăturile, a alergat la Epifanie şi, apucându-se de picioarele lui, a strigat: „Eliberează-mă pe mine pentru Dumnezeu, pe Care tu Îl cinsteşti!” Dar Epifanie zise duhului rău, să nu iasă din om, ca să nu cunoască Ioan cele despre Epifanie. Epifanie a zis tânărului: „Scoală, omule, ce-mi faci supărare?” Atunci îndată s-a sculat tânărul sănătos, ieşind din el necuratul duh. Şi am petrecut trei zile la Ioan, bărbatul cel minunat şi împodobit cu viaţa îmbunătăţită; şi, ridicându-se de acolo, ne-am coborât în Vucoli şi am stat acolo şapte ani, dar şi acolo, lui Epifanie, îi făceau oamenii multă supărare prin întâlnirea cu ei.

Deci, odată un filosof cu numele Evdemon, a venit la Epifanie şi au ridicat cuvinte între ei şi au stat zece zile vorbind unul cu altul. Căci Epifanie arăta lui Evdemon adevărul din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, iar Evdemon, prin ceata cea nefolositoare se împotrivea celor ce zicea Epifanie. Evdemon avea un copil, care era chior de un ochi. Deci, Epifanie a zis către Evdemon: „Iată, filosofule, cu toate că eşti împodobit cu cuvinte, cu bogăţie şi ai mulţi zei, pentru ce nu te-ai îngrijit de copilul tău, ca să fie amândoi ochii lui sănătoşi?” Filosoful a râs de aceasta, zicând lui Epifanie: „Dacă în toată lumea cea de sub cer, numai copilul lui Evdemon ar fi avut un ochi, aş fi avut dreptate să mă îngrijesc de el; iar dacă sânt mulţi care umblă pe pământul acesta fără nici un ochi, ce-i pasă lui Evdemon pentru aceasta?” Epifanie a zis către Evdemon: „Dacă ar fi fost, o, filosofule, numai copilul tău orb, ce ai fi putea să faci pentru tămăduirea lui?”

Evdemon a răspuns: „Nimic altceva, decât aş fi socotit de multe ori şi aş fi zis, că nimeni nu este în toată lumea ca copilul meu”. Epifanie i-a zis: „Filosofule, nu lua aminte la cele ce se grăiesc despre mine, ca ceva vrednic de râs, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru. Adu pe copilul tău chior şi vezi slava lui Dumnezeu”. Epifanie, zicând acestea, apucă de mână pe copilul lui Evdemon şi, pecetluind de trei ori ochiul lui care nu vedea, îndată a văzut. Evdemon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, l-a rugat, zicând: „Dascăle, de ai dragoste către noi, voiesc şi eu să mă fac creştin”. Iar el i-a zis: „Ascultă, o, filosofule, cele despre bunul şi milostivul Dumnezeu, în care cred creştinii: Altădată a eliberat pe poporul israelit, care era în robia lui Faraon, împăratul Egiptului, şi l-a izbăvit de el, şi ca pe uscat l-a trecut pe mare în pustie şi l-a dus în pământul în care curgea lapte şi miere.

Altădată îl ruga pe acest popor, care era nesupus şi avea neaducere aminte de cele către Dumnezeu, prin proorocii, zicând: „Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie? Sau cu ce te-am nedreptăţit? Sau cu ce te-am supărat pe tine? Răspunde-mi?” Drept aceea, înţelepte Evdemon, gata este Dumnezeu să primească pe toţi cei ce vin la El cu chip bun şi, chiar de ar fi făcut cineva prea multe păcate, i se vor ierta lui. Deci, du-te, înţelepte Evdemone, intră în cetate şi să nu te ruşinezi de a cădea înaintea episcopului, căci Hristos iubeşte smerenia; de aceea a venit cu multă smerenie la noi”.

Evdemon, ascultând cuvintele lui Epifanie, a intrat în cetate şi a căzut înaintea episcopului şi s-a făcut creştin. De atunci, Epifanie s-a făcut vestit în tot Egiptul; şi episcopii au căutat să-l hiroto-nească pe el episcop. Epifanie a zis către mine: „Haide, fiule, să mergem iarăşi în patria noastră!” Deci, am mers iarăşi în patria noastră şi am intrat în mănăstirea marelui Ilarion. Iar marele Ilarion plecase din mănăstire pentru multa supărare ce i se făcuse, şi se dusese din Cipru în locurile cele din jurul Pafiei. Deci, fraţii, văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare, dar plângeau pentru marele Ilarion. Şi am stat în mănăstire patruzeci de zile, după care, ieşind, am mers la mănăstirea noastră, care se cheamă Spanidrion, în care Epifanie făcuse egumen pe filosoful Epifanie Edeseanul, şi acesta purta grija mănăstirii de mulţimea fraţilor, căci era şi el bărbat minunat. Deci, văzând toţi pe Epifanie, s-au bucu-rat foarte şi am stat amândoi într-un loc în mănăstire trei zile; iar a patra zi mi-a zis: „Fiule, ia-ţi altă chilie şi linişteşte-te într-însa”. Şi aşa am făcut. Stăteam în mănăstire, liniştindu-ne.

Făcându-se foamete în locul acela, pe pământul fenicienilor, s-a adunat mulţime de popor la Epifanie şi îl ruga, zicând: „Ajută-ne, părinte, ca să nu pierim şi roagă pe Dumnezeu să dea ploaie pe pământ şi pământul să dea rodurile sale”. Epifanie a zis către acei oameni: „Ce-mi faceţi mie supărare, căci sânt om păcătos!” Şi iarăşi l-au rugat pe Epifanie, ca să se roage iubitorului de oameni pentru ploaie. Iar el le-a zis: „Acum v-am spus că sânt păcătos”. Astfel ei încă şi mai mult rugându-l, a venit ceasul al noulea din zi. Deci, Epifanie a zis egumenului: „Porunceşte fraţilor să pună masă acestor oameni, să mănânce, să se veselească şi să se ducă în calea lor”. Şi le-a pus masă. Epifanie a intrat în chilia sa, iar ei, mâncând, soarele trimitea razele sale ca vara; şi deodată s-a făcut întuneric, fulgere, tunete şi ploaie mare s-a vărsat pe pământ, încât toţi s-au sculat de la masă. Şi nu era nici un loc în toată Fenicia, care să nu fi primit acea binecuvântare; şi a plouat într-una pe acel loc trei zile.

Deci, apropiindu-se acei bărbaţi de chilia lui Epifanie, îl rugau, zicând: „Să opreşti prin gura ta ploaia cea din cer”. Epifanie le-a zis: „Ce socotiţi, fiilor, acestea asupra mea? Căci om sânt, ca şi voi, şi ştie Făcătorul de bine ce ne trebuie nouă. Oare voiţi să vă duceţi în calea voastră?” Ei au răspuns: „Da, părinte”. El, ieşind din chilie, toţi s-au adunat şi l-au înconjurat; iar Epifanie a zis egumenului: „Porunceşte să pună masa oamenilor, să mănânce, să bea şi să se ducă în calea lor”. Şi după ce au şezut toţi la masă, au cerut de la Epifanie să-i binecuvinteze, şi cum a zis Epifanie: „Bine este cuvântat Domnul...”, îndată ploaia a stat pe pământ. Epifanie, văzând iarăşi supărarea cea mare care i se făcea în mănăstire, iarăşi a căutat să plece de acolo.

Deci, când au făcut episcopii adunare pentru alegerea de episcop, şi-au adus aminte de Epifanie. În mijlocul episcopilor era şi un monah, bărbat evlavios, tânăr cu vârsta, dar desăvârşit în întreaga înţelepciune, cu numele Polivie. Şi acesta cunoştea pe Epifanie. Episcopii au zis către el: „Ia un dobitoc iute la picioare şi du-te în mănăstirea Spanidrion, de vezi dacă este acolo Epifanie şi, înapoindu-te, vesteşte-ne nouă; dar să nu spui la nimeni aceasta, nici chiar lui Epifanie”. Deci Polivie, venind în mănăstire, a intrat şi s-a închinat lui Epifanie. A zis Epifanie lui Polivie: „Pentru ce ai venit aici, fiule Polivie?” Iar el a zis către Epifanie: „Eu, părinte, vreau să spun adevărul”. A zis Epifanie către Polivie: „Fiule Polivie ai alergat şi ai venit, fiind trimis de cuvioşii bărbaţi pentru iscodire, nu ascunde fiule, că minciuna este lucru rău; ci spune adevărul, că Dumnezeu este în mijlocul nostru, fă-te slujitor iscusit al adevărului, că Epifanie umblă din loc în loc, suspinând şi tremurând pentru păcatele sale. Vino dar, Polivie, rămâi aici şi trimite dobitocul tău preoţilor, lăsându-i să caute pe cei vrednici de acele locuri”. Zicând Epifanie aceasta, îndată Polivie a primit cuvântul lui şi, învoindu-se cu însoţitorul său, a trimis dobitocul episcopilor.

Cel ce venise, a dus pe Epifanie în Cipru. În noaptea aceea, luându-mă pe mine şi pe Polivie, am ieşit din mănăstire şi am mers în Ierusalim, ca să ne închinăm vieţile noastre, cinstitei Cruci. Intrând în cetate şi stând trei zile, a zis Epifanie către mine şi către Polivie: „Veniţi să mergem, ca de marele Ilarion, părintele vostru, să ne binecuvântăm, că am auzit că este în Cipru”.

Pogorându-ne noi în Cezareea, am aflat acolo o corabie cipri-otă, în cetatea Pafiei. Deci, Epifanie, a întrebat pe conducătorul corabiei unde locuieşte marele Ilarion; iar el i-a spus că într-o peşteră dimprejurul cetăţii Pafiei şi corabia noastră merge acolo. Deci, în acea noapte, am intrat în corabie şi am călătorit până la Pafa. După ce am ieşit din corabie, întrebând, am ajuns la marele Ilarion. Intrând noi la dânsul s-a făcut mare bucurie de întâlnire, rămânând în acel loc două luni. Ilarion avea multă supărare de la cei ce veneau la dânsul.

După ce Epifanie a judecat să ieşim din Pafa, Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, unde vrei să mergi?” Şi Epifanie a zis: „În Ascalon, în Gaza şi în celălalt pământ”. Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, mergi în Salamina, că vei afla acolo loc de locuit”. Epifanie n-a voit să asculte cuvintele lui Ilarion. Deci, Ilarion iarăşi a zis către Epifanie: „Ţi-am zis ţie, fiule, că acolo se cade să te duci şi să locuieşti; deci, nu avea împotrivire la cuvintele mele, ca nu cumva să te împărtăşeşti de primejdia mării”. Apoi, sărutându-ne şi pogorându-ne noi la mare, am aflat două corăbii: una mergând către Ascalon şi cealaltă către Salamina. Deci, suindu-ne în corabia celui ce avea să meargă către Ascalon, s-a făcut mare furtună pe mare şi corabia era în primejdie să se sfărâme. Şi din această pricină am făcut trei zile pe mare, deznădăjduiţi fiind de noi înşine, şi în ziua a patra corăbierii au împins corabia spre valurile ce o purtau asupră-i şi ne-a scos la cetatea Salamina. Ieşind din corabie zăceam pe pământ mai mult morţi de necaz şi de foame; iar corabia a rămas în acel loc să o dreagă, fiind stricată de valuri.

Deci, făcând noi trei zile, cu darul lui Dumnezeu ne-am venit în stare bună, şi iarăşi voia Epifanie să mergem la acel loc, adică la Ascalon; fiindcă episcopul locului, adică al cetăţii salaminilor, ieşise din această viaţă. Pentru aceea erau adunaţi toţi episcopii ostro-vului aceluia, spre a hirotoni pe cel ce ar fi putut să păstorească turma lui Hristos. Ei au stat acolo, adunaţi câteva zile şi se rugau lui Hristos, ca să le descopere pe cel ce ar fi putut să fie vrednic de preoţie. Şi era în cetatea ce se numea Chitria, departe de Salamina ca la 20 stadii, un oarecare din episcopi, bărbat cuvios, fiind hirotonit ca episcop, de cincizeci şi opt de ani.

Acesta s-a învrednicit şi de mărturisire şi pătimind mult pentru Hristos, s-a eliberat pentru mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Despre acesta se zicea, că a fost ţinut împreună cu Gelasie, episcopul cetăţii salaminilor spre a mărturisi numele lui fiind Papos, pus de părinţi la naşterea sa; pe acesta îl aveau toţi episcopii ca pe un părinte, pentru mărturisirea cea întru Hristos, pentru anii episcopiei, şi avea încă şi cunoştinţa lui Dumnezeu. Acestui episcop i s-a descoperit despre Epifanie, ca să se fie hirotonit episcop al bisericii salaminilor. Atunci, fiind vara şi vremea strugurilor, după ce Epifanie a judecat ca să mergem de la cetatea Salaminilor, a zis către mine şi către Polivie: „Fiilor, să mergem în târg, să ne cumpărăm struguri ca să avem în corabie”. Venind noi în târg şi tocmindune cu vânzătorul, Epifanie a ales doi struguri frumoşi şi a zis vânzătorului: „Cât ceri pentru aceşti doi struguri?” Epifanie avea obiceiul de a nu se împotrivi; iar vânzătorul îi spuse preţul strugurilor şi el scoase argintul să plătească. În acel timp veni Cuviosul Papos rezemat de doi diaconi, împreună cu trei episcopi şi, apropiindu-se de Epifanie, el avea în mâini strugurii şi preţul lor. Atunci a zis un oarecare din cei ce stăteau de faţă: „Iată, vin episcopii aici”. Deci, Papos a zis către Epifanie: „Părinte, lasă strugurii vânzătorului şi urmează-ne în biserică”.

Aducându-şi el aminte de dumnezeiescul cuvânt, care strigă şi zice: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge, a urmat lor în biserică. Papos a zis către Epifanie: „O, părinte, fă rugăciune”. Aceasta pentru ca Epifanie să se facă cunoscut că este cleric. Şi a zis Epifanie către Papos: „Părinte, iartă-mă, că nu sânt cleric”. Papos a zis către Epifanie: „Vezi, o, fiule, ca să nu te lepezi înaintea acestor sfinţi părinţi, ca cel ce a ascuns talantul”. Iar Epifanie a zis către el: „Nu părinte, nu sânt cleric!” Atunci Papos i-a dat pace; iar un oarecare din diaconi apucându-se de capul lui Epifanie, l-a dus către Papos, spre jertfelnic cu sila, încât s-au adunat mulţi ca să-l păzească la jertfelnic. Deci, l-a hirotonit pe el mai întâi diacon, apoi l-a hirotonit preot şi a făcut slujba; după aceea l-a hirotonit episcop. După terminarea slujbei bisericii ne-am suit în episcopie şi a zis Papos către Epifanie: „Vino şi îndeamnă pe părinţi ca să ne împărtăşim de masă şi să ne veselim pentru hirotonia ta”. Iar Epifanie, suferind cu greu şi scârbindu-se în cugetul său, plângea; iar Papos a zis către Epifanie: „O, fiule Epifanie, se cădea ca noi să tăcem, dar îmi dai pricină să mă fac nebun ca să arăt cele făcute. Pentru că aceşti părinţi adunaţi aici, au dat slavă lui Dumnezeu pentru vestirea episcopului şi au aruncat osteneală asupra mea, toţi zicând către mine păcătosul: „Roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie şi se va descoperi ţie!”

Iar eu, închinându-mă într-o căscioară, rugam pe Mântuitorul pentru una ca aceasta. Atunci un fulger a străbătut în chilie şi am auzit un glas către mine păcătosul: „Pape, Pape, ascultă!” Iar eu, înfricoşîndu-mă, am zis: „Ce-mi porunceşti, Domnul meu?” Şi a zis către mine cu blândeţe: „Scoală şi ia cu tine pe unul din diaconi şi pogoară-te în târg; că, iată, vei afla acolo un monah, care cumpără struguri de la un vânzător şi are cu dânsul doi monahi. Faţa lui se aseamănă cu capul Proorocului Elisei, pe acesta hirotoneşte-l episcop; dar să nu-i spui lui, ca nu cumva să fugă; iar numele lui se cheamă Epifanie”. Iată m-am făcut nebun, fiule! Vezi ce faci! Tu m-ai silit pe mine la aceasta! Deci, ia aminte de tine, că eu am fost trimis şi ceea ce am fost dator să fac, am făcut! Eu sânt nevinovat pentru toate acestea, cum vei vedea”.

Auzind acestea Epifanie, a căzut pe faţa sa şi s-a închinat episcopului Papos, zicând: „Nu te mânia, părinte, că sânt om păcă-tos şi nu sânt vrednic pentru măsura preoţiei!” Şi închinându-se, îi îndemna pe ei la prânz; iar după ce au prânzit, s-a dus fiecare la biserica sa.

După trei zile, un oarecare bărbat cinstit, cu numele Eugno-mon, a fost aruncat în temniţă de oarecare om strălucit al cetăţii, pentru o datorie de o sută de arginţi. Numele celui ce îl aruncase se chema Dracon. Acest Eugnomon, fiind roman, nu avea pe nimeni care să-l izbăvească din temniţă. Auzind Epifanie despre aceasta, a mers la Dracon ca să izbăvească din temniţă pe Eugno-mon romanul. Şi a zis Dracon către Epifanie: „Mergi, străinule de legea noastră, şi adu-mi cei o sută de arginţi, care îmi este dator prietenul tău”. Dracon era foarte bogat şi sălbatic cu obiceiurile. Deci, Epifanie a mers la episcopie, unde se găseau o sută de arginţi în păstrare pentru slujba bisericii, pe care, luându-i, a mers şi i-a dat lui Dracon, şi astfel a eliberat pe străinul acela. Un diacon oarecare, cu numele Harin, despre care mărturiseau mulţi că este fără de rânduială, a ridicat pe toţi clericii contra lui Epifanie, zi-când: „Veniţi să alungăm pe străinul acesta, ca nu cumva să mă-nânce toată averea bisericii şi atunci noi vom fi vinovaţi păcatului”.

Acest Harin era foarte bogat şi căuta să gonească pe Epifanie ca, în locul lui, să fie el episcop. Deci, s-a pus asupra lui Epifanie, zicând aceste cuvinte: „Nu ţi-a fost ţie destul, Epifanie, că ai venit aici neavând nici rasă şi ai luat Biserica şi încă îi risipeşti averile ei ca un străin? Oare cine va suferi acestea? Ori dă cei o sută de arginţi ai Bisericii, sau du-te în patria ta!” Deci, romanul cel eliberat de Epifanie s-a dus în Roma şi, vânzând toate ale sale, a adus banii lui Epifanie, iar romanul acela a petrecut cu Epifanie până în ziua morţii lui. Epifanie, luând cei o sută de arginţi, i-a dat lui Harin, zicând către dânsul: „Primeşte cei o sută de arginţi pe care i-am dat pentru străinul acela”. Harin fiind foarte lacom, a luat arginţii de la Epifanie şi, chemând pe toţi clericii, le-a zis: „Veniţi şi luaţi cei o sută de arginţi pe care i-a risipit Epifanie, că eu i-am cerut pe toţi de la dânsul”. Deci, clericii nu s-au învoit la socoteala cea rea a lui Harin şi au zis către dânsul: „Du-te şi-i dă pe ei de la cine i-ai luat”. Iar acesta nu i-a dat pe ei lui Epifanie. Astfel multe şi grele supărări a făcut Harin lui Epifanie; dar el pentru nici una nu s-a mâniat asupra lui.

Altădată, fiind praznic la episcopie, Epifanie avea la masă pe toţi clericii; şi era obişnuit să ţină în mâinile sale Sfânta Evanghelie şi să înveţe ziua şi noaptea dumnezeiescul cuvânt. Deci Epifanie, învăţînd la masă pe cei ce prânzeau, o pasăre, ce se numeşte corb, a croncănit tare. Iar Harin, pe când Epifanie vorbea dumnezeiescul cuvânt, a zis celor ce prânzeau: „Cine din voi cunoaşte ce a zis corbul?” Deci, corbul iarăşi a croncănit cu acelaşi glas şi Harin a zis iarăşi: „Cine din voi cunoaşte ce grăieşte corbul?” Şi iarăşi, Epifanie, învăţînd pe toţi la prânz, cu al treilea glas a croncănit corbul. Şi a zis lui Harin celor de la prânz: „Am zis vouă, cine din voi ştie ce croncăneşte corbul?” Atunci Epifanie cu nimic scârbindu-se, a zis lui Harin cu multă blândeţe: „Eu ştiu ce a zis corbul!” Iar Harin i-a zis lui: „Arată-mi mie şi vei fi stăpân peste toate ale mele”. Epifanie i-a zis lui Harin: „Corbul a zis ca să nu mai fii diacon”.

Deci, din cuvântul lui Epifanie a căzut tremur peste Harin şi n-a mai vorbit, nici n-a mai mâncat sau băut ceva, ci, purtându-l pe el slugile lui, l-a dus în casa sa şi l-a pus pe pat; iar a doua zi de dimineaţă a murit în acel loc. El avea o soţie foarte credincioasă, dar fii nu avea. Aceea a adus lui Epifanie toate averile sale, pe care a făcut-o şi diaconiţă a Bisericii. Ea avea o mână slăbănoagă de zece ani; deci, cum a apucat-o pe ea Epifanie, ca să o pecetluiască cu semnul cinstitei Cruci, îndată s-a făcut sănătoasă şi s-a uşurat de durere. De atunci, adică din ziua în care a vorbit Epifanie cu Harin, toţi clericii au luat hotărârea de la Domnul, împreună cu cuvântul lui, ca să se supună lui Epifanie cu frică şi cu cutremur.

Fericitul Epifanie păzea şi aceasta: în ceasul aducerii de jertfă, niciodată nu săvârşea sfânta jertfă, până ce nu vedea vedenia, adică pogorârea Sfântului Duh peste Sfintele Daruri. Deci, odată, zicând de trei ori cuvântul, nu s-a făcut vedenia. Plângând el şi rugându-se să i se vestească pricina, întâi a căutat la diaconul cel din stânga, care ţinea ripida, şi cum s-a uitat la el, a văzut pe fruntea lui lepră. Aceasta era arătată tuturor, că acel diacon era vinovat cu ceva. Deci, Epifanie a întins mâna şi a luat ripida din mâna diaconului, zicând către dânsul cu blândeţe: „Du-te la casa ta şi să nu te împărtăşeşti acum de dumnezeieştile Taine”. El îndată a ieşit şi s-a dus la casa lui. Iar Epifanie a dat ripida altui diacon. După aceea, începând a zice dumnezeieştile cuvinte cu frică şi cu lacrimi, îndată a văzut vedenia.

Apoi, după terminarea Sfintei Liturghii, Epifanie a chemat şi l-a întrebat pe diacon, voind să ştie pricina. El a spus că în noaptea aceea s-a culcat lângă femeia sa. Atunci Sfântul Epifanie a chemat toată preoţimea şi a zis către dânşii cu blândeţe: „Fiilor, cîţi v-aţi învrednicit de hirotonie, dezlegaţi paşii voştri să nu umble în aceste lucruri şi să urmaţi Sfântului Pavel, care propovăduieşte în biserici şi zice: Cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. De atunci, Sfântul Epifanie n-a mai hirotonit pe cei ce aveau femeie, ci numai pe acei bărbaţi cuvioşi şi văduvi, care vieţuiau viaţa singuratică.

Aceasta este slava Dumnezeului tuturor, Cel ce ne-a dat viaţa, şi Care slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, după cum zice dumnezeiescul cuvânt: „Numai pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi; iar cel ce Mă defaimă, se va necinsti”.

Deci, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit cuviosul părinte Ioan, ucenicul sfântului, de o boală din care a şi murit; şi, zăcând el pe patul său, m-a chemat şi a zis către mine: „Fiule, Polivie”. Eu am zis către dânsul: „Ce voieşti, părinte?” El mi-a zis: „Fiindcă Epifanie opreşte de a se scrie minunile acelea, pe care Dumnezeu le-a săvârşit prin dânsul, ia hârtiile acestea şi scrie tu, fiule, cele ce vor urma din ziua de astăzi; căci până astăzi eu am scris cele ce am văzut pe Epifanie făcând, fără să ştie el, că îi va adăuga lui Dumnezeu anii vieţii şi vei petrece lângă dânsul. Dar vezi să nu te leneveşti, fiindcă şi eu am scris acestea, fiind îndemnat de Dumnezeu, deoarece mă duc în cale, după cum se duc toţi cei de pe pământ”. După aceasta, Ioan a zis către mine: „Cheamă pe Cuviosul părintele nostru Epifanie”. M-am dus şi l-am chemat. Şi, intrând el înăuntru, a zis către Ioan: „Părinte Ioane, te leneveşti a te ruga pentru păcătosul Epifanie”. Ioan a zis către Sfântul Epifanie: „Părinte, fă rugăciune că am să vorbesc ceva cu tine”. Făcând Epifanie rugăciune şi zicând toţi „Amin”, a zis Ioan către el: „Apropie-te de mine, părinte!” Şi s-a apropiat de dânsul. Apoi Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, puneţi mâinile tale pe ochii mei şi sărută-mă, că mor!” Epifanie şi-a pus mâinile pe ochii lui şi l-a sărutat şi Ioan îndată şi-a dat sufletul. Atunci Epifanie a căzut pe grumazul lui Ioan, l-a plâns şi s-a mâhnit de sfârşitul lui.

Odată, Epifanie, căzând cu faţa la pământ, ruga pe Dumnezeu ca să-i ajute să zidească o biserică nouă, căci cea dintâi era mică pentru cei ce intrau într-însa. Pe când era el cu faţa la pământ şi se ruga lui Dumnezeu pentru trebuinţa bisericii, s-a auzit către dânsul glasul lui Dumnezeu, poruncindu-i să înceapă acel lucru fără de îndoială, făgăduindu-i tot ajutorul. Atunci Epifanie, nelenevindu-se, a mers şi a făcut rugăciune în locul unde urma să se ridice biserica. Şi erau cei mai mari peste zidirea bisericii, şaizeci, încă şi mai mulţi lucrători pentru slujirea acestora; şi mai erau atunci în cetate şi bărbaţi elini bogaţi, cu bani şi cu averi.

Acolo mai era un om oarecare ce se numea Dracon, iar de cei mai mulţi se numea „marele Dracon”. El avea un fiu, care se numea tot Dracon. Acesta, îmbolnăvindu-se de o cumplită arsură la coasta cea dreaptă şi tatăl lui cheltuind mult cu doctorii, nimic nu s-a folosit la sănătate. Deci, marele Dracon arăta multe rele către Epifanie, prin cuvinte şi prin lucruri; iar Epifanie, dacă îl vedea vreodată, întâi el i se închina. Odată, Epifanie trecea printr-un loc unde erau adunaţi mulţi bogaţi şi vorbeau între ei vorbe urâte. Acolo era şi marele Dracon împreună cu fiul său cel bolnav, care, văzând pe Epifanie, a început a-l batjocori. Iar Epifanie, apropiindu-se şi închinându-se înaintea acestora, a apucat de mână pe Dracon cel mic şi a zis: „Dracone, fă-te sănătos!” Şi îndată, împreună cu cuvântul lui Epifanie, Dracon s-a făcut sănătos. Văzând toţi s-au înspăimântat. Atunci marele Dracon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, de frică şi de cutremur n-a mai putut să meargă la casa lui pe picioare, după obicei; ci, ducându-l slugile, l-au pus pe pat.

A doua zi dimineaţa, a venit femeia lui Dracon şi a rugat pe Epifanie să meargă să facă rugăciune, ca să se ridice acela. Ducându-se Epifanie în casa lui Dracon şi rugându-se, îndată s-a sculat de pe patul său. A doua zi, luând cinci mii de arginţi, i-au adus lui Epifanie. Iar el a zis: „Fiule, mie îmi este destul o hăinişoară pentru trup şi pâini proaste cu apă de băut! Ce-mi aduci mie greutate, nevrând eu să te îngreuiez? Dar, de voieşti să te slăveşti, du-te şi stai lângă biserica lui Dumnezeu şi dă aceşti bani celor ce se trudesc şi se ostenesc acolo!” Aşa a făcut Dracon, apoi a rugat pe Epifanie de l-a botezat pe el şi pe femeia lui.

Un oarecare elin, adică păgân, cu numele Sinesie, fiind şi el bogat, avea un fiu, unul născut, ca de treisprezece ani. Peste acesta a năpădit o patimă, care îi înconjurase grumajii, îl sugrumase şi a murit. Din această pricină era plâns şi bocet în casa lui. Atunci un creştin oarecare, anume Ermie, a zis maicii copilului: „Doamnă, roagă-te să vină aici marele Epifanie, că va învia copilul vostru”. Ea, crezând, a trimis îndată pe Ermie la Epifanie, fiindcă Ermie era prieten cu el. Deci, Ermie, ducându-se, a zis către Epifanie: „Părinte, domnul meu Sinesie m-a trimis la tine, să te aduc la casa lui şi să te rogi lui Dumnezeu ca să înviezi pe fiul său, care a murit”. Atunci, Epifanie m-a luat şi pe mine şi am venit în casa lui Sinesie. Şi cum Epifanie a intrat în casă, femeia lui Sinesie a căzut la pământ, zicând către Epifanie nişte cuvinte ca acestea: „Ai venit aici, mare doctor al creştinilor, arată-mi meşte-şugul tău să vedem, să luăm cercare fiind tămăduiţi şi aşa să ne apropiem de Hristosul tău”.

După ce femeia a zis acestea, Epifanie a zis către dânsa: „De vei crede în Cel răstignit şi înviat, vei vedea pe copilul tău umblând”. Femeia a zis: „Nimic altceva nu se află în gândul meu, decât numai să iau aminte la Cel răstignit!” Atunci, apropiindu-se de pat şi cu mâna dreaptă ştergând grumajii copilului, a zis către dânsul cu faţa lină: „Evstorghie!” Şi îndată copilul şi-a deschis ochii şi a stat pe pat. Atunci s-au înspăimântat toţi cei din casă. Deci, văzând maica lui Evstorghie minunea ce s-a făcut prin Epifanie în casa sa, a luat trei mii de arginţi şi i-a dat lui Epifanie. Iar el a zis către dânsa: „O, Elefteria, eu n-am trebuinţă de aceşti bani, ci zi soţului tău, Sinesie, să-i ducă la biserica lui Hristos, Care a sculat pe fiul tău şi să-i dea celor ce se ostenesc acolo”. Aşa a făcut Sinesie şi s-a botezat el, femeia lui şi fiul său, care, fiind mort, l-a înviat Epifanie.

Odată, fiind noi singuri în casă, Epifanie a zis către mine: „Fiule, Polivie, fiindcă Biserica are trebuinţă de preot, în locul părintelui nostru Ioan, te voiesc pe tine să fii în rânduiala aceluia”. Iar mie, căzându-mi greu pentru cele grăite şi lepădându-mă cu prea multe cuvinte, a sosit vremea bisericii şi, intrând noi toţi cu Sfântul Epifanie în biserică, am avut gând să fug, socotind grea sarcina preoţiei. Deci, când am ajuns la altar, Epifanie, apucându-mă de mână, mi-a zis: „Rămâi în locul acesta, până va sosi vremea”. Toţi cei ce au auzit cuvântul acesta s-au înspăimântat. Atunci eu n-am mai putut să-mi mai mut piciorul din locul acela, parcă eram pironit cu cuie. Şi când s-a împlinit toată slujba, atunci a trimis pe unul din diaconi şi m-a adus la jertfelnic şi m-a hirotonit preot; iar după ieşirea din biserică, de frică am căzut la pat şi am zăcut până ce a venit Epifanie şi a făcut rugăciune şi îndată m-am sculat.

Altădată a venit un diacon de la Ierusalim şi a spus lui Epifanie despre Ioan, episcopul Ierusalimului, că este iubitor de argint şi, încuind banii, nu-i dă celor ce au trebuinţă. Acest Ioan locuise în mănăstirea marelui Ilarion, când Epifanie a locuit împreună cu el. Deci, Epifanie a scris o scrisoare lui Ioan, ca să miluiască pe cei ce au trebuinţă; dar Ioan n-a făcut nimic din cele scrise în scrisoare. Şi nu după multă vreme, Epifanie a zis către mine: „Vino dar, fiule, să mergem în Ierusalim şi, închinându-ne, ne vom întoarce înapoi!” Plecând noi din Cipru, am ajuns cu corabia în Cezareea lui Filip şi de acolo am mers la Ierusalim, unde, rugându-ne, am mers la episcopie. Ioan, văzând pe Epifanie, s-a bucurat foarte mult şi a zis Epifanie lui Ioan: „Frate, dă-mi casă ca să petrec aici câtăva vreme!” Şi ne-a dat o casă foarte bună. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă şi ne ospăta cu bucate şi băuturi scumpe de multe feluri; iar săracii erau lipsiţi de acestea. Deci, oarecând, Epifanie a zis către Ioan: „O, părinte Ioane, dă-mi argint spre slujbă, căci am să hrănesc nişte bărbaţi din Cipru şi astfel să mă fălesc înaintea acestora cu argintul tău, că cele prea bune din casa ta le dai robului tău spre slava ta şi voi fi lăudat pentru lucrurile tale; numai ţine minte acelea care mi le dai, ca să ţi le dau pe urmă”.

Atunci Ioan a adus şi a pus înaintea lui Epifanie mult argint. Iar Epifanie i-a zis: „O, părinte, mai este la tine spre păstrare şi alt argint?” Ioan a zis către Epifanie: „Destul îţi este acesta spre slujba ta, părinte”. Epifanie i-a zis: „Părinte, adu şi pe acela, ca să fim de mirare la oaspeţi”. Iar el, aducând şi pe celălalt, Epifanie i-a zis: „Dă-mi pe cele ce fac slăviţi pe cei liberi”. Şi a zis Ioan către Epifanie: „Toate cele ce veselesc pe oamenii tăi primeşte-le şi slujeşte celor de la prânz”.

Epifanie, luând acea mulţime de argint, ca la o mie cinci sute de litre, am mers în casa cea dată nouă de Ioan ca să găzduim. Şi era un cumpărător de argint cu numele Asterie, care venise în Ierusalim din Roma pentru neguţătorie. Epifanie, chemându-l pe acesta şi arătându-i argintul s-a tocmit cu el. Şi l-a vândut lui, luând de la el aur. Epifanie, luând aurul, îl împărţea noaptea şi ziua celor ce aveau trebuinţă. Trecând câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie: „Dă-mi argintul, pe care ţi l-am dat spre slujbă”. Epifanie a zis către Ioan: „Frate, îngăduieşte-mă puţin, căci am să hrănesc pe oaspeţi şi toate ţi le voi da”. Deci, mai trecând iarăşi câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie, când stăteam noi în biserică unde este Lemnul cel mântuitor al Sfintei Cruci: „Încă odată îţi zic, dă-mi argintul care ţi l-am împrumutat!” Atunci Epifanie a zis lui Ioan cu linişte: „Ţi-am spus, părinte, că ţi-l voi da”. Deci, Ioan, umplându-se cu multă mânie, s-a apucat şi s-a ţinut de rasa lui Epifanie, trăgându-l de dânsa şi zicându-i: „Nu vei ieşi, nu vei şedea şi nu vei fi în pace, până ce nu-mi vei da tot argintul, pe care l-ai luat de la mine, nedreptule Epifanie! Dă Bisericii cele ale Bisericii!” Pentru toate acestea, Epifanie nu s-a tulburat, ci avea aceeaşi linişte întru dânsul ca şi mai înainte. Astfel a stat Ioan vreme de două ceasuri, ţinând şi ocărând pe Epifanie şi toţi cei ce stăteau de faţă, au obosit de a mai asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci Epifanie, nemâhnindu-se deloc, a suflat în faţa lui Ioan, care îndată a orbit, şi pe toţi cei ce stăteau de faţă i-a cuprins o frică mare. Atunci Ioan a căzut înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu să-i redea vederea. Iar el i-a zis: „Du-te şi închină-te cinstitei Cruci, şi îţi va da ceea ce ceri”. El stătea nemişcat, rugându-se lui Epifanie, care, învăţîndu-l, şi-a pus mâna pe el şi s-a deschis ochiul lui cel drept. Deci, Ioan îl ruga şi pentru cel stâng.

Atunci Epifanie i-a zis: „Lucrul acesta nu este al meu, căci Dumnezeu l-a închis şi Dumnezeu l-a deschis. El a făcut astfel după cum a voit, ca noi să ne înţelepţim”. Iar Ioan, după ce a fost certat şi pedepsit, s-a făcut drept şi cuvios în toate.

După acestea, ieşind noi din cetate ca să mergem în Cipru, erau într-un loc doi comedianţi; iar Epifanie, trecând prin locul acela, i-a zis unul dintre aceia: „Cuvioase părinte Epifanie, cercetează pe mortul acesta şi aruncă-i un acoperământ”. Epifanie, auzind acestea, a stat spre răsărit, făcând rugăciune pentru cel mort, apoi, dezbrăcându-se de haină, a aruncat-o mortului spre îmbrăcare. Apoi, Epifanie, urmându-şi călătoria, a zis cel ce a grăit cuvintele către cel ce s-a prefăcut că este mort: „Scoală, că a trecut prostul acela!” El, nedându-i răspuns, iarăşi l-a strigat. Dar după ce l-a văzut că este cu adevărat mort, şi-a zis în sine: „Mă voi duce şi voi spune acelui străin pricina, ca să învieze pe acesta”.

Deci, alergând pe urma noastră, a căzut la pământ, rugându-se lui Epifanie şi zicând: „Mă rog şi mă cuceresc sfinţiei tale, ajută-ne şi cruţă nebunia noastră! Căci, când am zis către tine: „Îmbracă pe cel mort...”, după priceperea aceluia am grăit cuvintele şi ai trecut de la noi. O, părinte, nu puţine cuvinte am grăit şi eu către prietenul meu; dar nu era nici glas, nici auzire. Vino, deci, părinte, şi înviază pe cel mort şi ia haina pe care am luat-o de la tine. Şi a zis Epifanie către cel ce grăia: „Mergi, fiule, şi-l îngroapă pe dânsul; căci întâi a murit şi atunci ai cerut haina”. Deci, iarăşi pogorându-ne noi în Cezareea, am intrat în corabie şi am mers în Cipru, unde ne-au primit pe noi fraţii cu bucurie mare.

Deci, era acolo un legiuitor oarecare cu numele Isaac, bărbat evlavios, care păzea cu dinadinsul legea mozaică. Acesta lipindu-se de Epifanie şi învăţîndu-se de dânsul credinţa cea dreaptă, s-a luminat. Şi petreceam toţi trei într-o casă.

Odată, sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, având o patimă şi fiind în Roma, a auzit de Epifanie că tămăduieşte Dumnezeu prin el pe cei bolnavi. Pentru aceasta a trimis în Cipru, ca să aducă la Roma pe Epifanie. Deci, trimişii, ajungând în Cipru, au arătat scrisorile ce le aveau la episcopie. Şi era acolo un bărbat elin bogat şi foarte gângav, cu numele Faustinian, care era potrivnic lui Epifanie şi care a găzduit pe bărbaţii cei trimişi la Epifanie. Acestora le zicea Faustinian: „Pentru ce luaţi aminte ca la Dumnezeu, la amăgitorul acesta? Căci, vorbeşte cuvinte seci şi este prea rău în cuvinte”. Mergând Epifanie într-o zi unde erau meşterii cei ce lucrau biserica, se aflau acolo şi bărbaţii cei trimişi, care stăteau cu Faustinian în locul acela. Unul din zidari, căzând de la înălţime mare şi venind peste capul lui Faustinian, cel căzut n-a pătimit nici un rău, dar Faustinian a căzut cu faţa la pământ şi a rămas mort. Apropiindu-se Epifanie de Faustinian, l-a apucat pe el de mână, zicând: „Scoală, fiule, întru numele Domnului şi du-te sănătos la casa ta!” Şi îndată s-a sculat Faustinian şi s-a dus sănătos la casa lui. Auzind femeia acestuia de ceea ce s-a făcut, a luat o mie de arginţi şi i-a adus lui Epifanie. Şi a zis Epifanie către femeie: „Du-te, fiică, şi dă-i celor ce se ostenesc la biserică, şi vei avea comoară la Cel Preaânalt”. Şi femeia a făcut astfel.

Deci, trimişii împăratului sileau pe Epifanie să meargă în Roma. Acolo era un cleric din ritori, cu numele Filon, bărbat cuvios. Şi, fiindcă era trebuinţă să pună episcop pe scaunul cetăţii Carpasiului, Epifanie l-a hirotonit pe acesta, din descoperirea lui Dumnezeu, ca episcop pe scaunul cetăţii şi al bisericii Carpasiului. Iar când Epifanie a voit să meargă în Roma, a chemat pe cel mai înainte zis, Filon episcopul, şi lui i-a dat stăpânirea bisericii Constanţiei, ca de va fi trebuinţă de clerici, el să-i hirotonească.

Luându-mă Epifanie pe mine şi pe Isaac, ne-am dus în Roma şi, intrând în cetate, era plâns şi bocet mare în palatul cel împărătesc, pentru că sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, având o patimă la mâna cea dreaptă, multe doctorii folosind, cu nimic nu a ajutat-o. Acea boală mânca cu totul cărnurile ei. Iar ea, fiind cuprinsă de multă durere, a silit pe împăraţi, adică pe Arcadie şi Onorie, să poruncească doctorului să-i dea otravă, ca mai degrabă să treacă din viaţa aceasta. Deci, cei ce ne-au adus pe noi în Roma, au intrat şi au vestit împăraţilor; iar ei au poruncit lui Epifanie să intre înăuntru. Iar Epifanie, ca şi cum nu s-ar fi întâlnit cu astfel de oameni, a intrat fără temere în palatul împărătesc şi s-a apropiat de împăraţi, unde era şi sora acestora, zăcând pe pat.

Împăraţii, văzând pe Epifanie, s-au sculat îndată de pe scaune. Şi a zis Epifanie împăraţilor: „Fiilor, această cinste daţi-o lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, şi veţi vedea pe sora voastră întru sănătate bună; nu vă nădăjduiţi în stăpânire şi veţi fi păziţi de Domnul!” Însă împăraţii se îndoiau şi se tulburau de cuvintele lui Epifanie. Atunci Epifanie a zis împăraţilor: „Fiilor, de ce vă îndoiţi pentru cele ce vă grăiesc? Veţi vedea darul lui Dumnezeu prin cele ce se grăiesc”. Şi, apropiindu-se Epifanie de pat, unde zăcea sora împăraţilor, a zis către ea cu blândeţe: „Fiică, nu te îndoi pentru patima ta! Ai nădejde spre Dumnezeul Cel viu şi vei vedea sănătatea ta în ceasul acesta; crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi vei umbla în ceasul acesta, fiindcă a încetat durerea trupului tău. Slăveşte pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat darul să-L ai pe Hristos în mintea ta neîncetat, şi-ţi va fi ţie zid în toată vremea vieţii tale!”

Acestea zicându-le Epifanie, a apucat-o pe ea de mână şi, pecetluind-o de trei ori cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a uşurat de dureri. Văzând împăraţii ceea ce a făcut Epifanie, s-au înduplecat în sufletele lor ca să-l iubească şi să-l asculte şi să creadă toate cele ce le grăia el, rugându-l să fie împreună cu ei în Roma şi să le fie părinte. Pentru aceasta Epifanie îi învăţa şi îi întărea în toate zilele.

Odată, pe fiul surorii împăraţilor care a fost tămăduită de Epifanie, s-a întâmplat de l-a găsit mort pe pat, nefiind bolnav, încât s-a făcut mare plâns în palatul împărătesc. Deci, împăraţii au zis către Epifanie: „Părinte, roagă-te pentru copil, ca să-l dai viu maicii lui”. Şi a zis Epifanie: „Credeţi că pot să fac eu aceasta?” Şi i-au zis lui împăraţii: „Credem că după cum ai vindecat boala de la maica copilului, astfel şi pe copil îl vei pune viu înaintea maicii lui”. Şi le-a zis lor Epifanie: „De va învia fiul surorii voastre, veţi crede şi vă veţi boteza în numele Celui răstignit?” Împăraţii au zis: „De vei învia pe copil, noi vom crede şi ne vom boteza!” Atunci, apropiindu-se Epifanie de patul copilului şi pecetluind tot trupul lui cu semnul Sfintei Cruci şi rugându-se Celui ce omoară şi înviază, a zis către copil: „Scoală, fiule, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit!” Şi îndată copilul a şezut pe patul lui. Atunci, crezând împăraţii că Epifanie a înviat pe copil prin rugăciune, l-au rugat să-i lumineze cu Sfântul Botez. Iar Epifanie a zis către dânşii: „Întru toate primesc dreapta voastră credinţă, pentru că Dumnezeu este Cel ce vă ridică spre aceasta. Însă fără învoirea episcopului Romei nu pot face aceasta, ca nu cumva să se scârbească asupra mea”. Deci, împăraţii, îndată au chemat pe episcopul romanilor şi i-au povestit toate. Auzind episcopul aceasta de la împăraţi, s-a bucurat foarte mult şi i-a dat voie să-i boteze.

După ce au intrat în botezător, ca să se boteze de Epifanie şi, făcându-se toată slujba cea mai înainte de botezare, a intrat întâi Arcadie şi lua aminte. Şi, iată, trei bărbaţi, purtând haine albe, ţineau pe Epifanie, unul la dreapta, altul la stânga şi celălalt urmând înapoia lui, şi s-a înfricoşat cu frică mare. Deci, Epifanie a cunoscut din faţa lui Arcadie că vedenie a văzut şi a zis către dânsul: „Ia aminte de sineţi, fiule, şi fii păzind cele ce le vezi”. Epifanie avea un obicei, că până nu se tulbura apă, nu băga pe nimeni în scăldătoare. După ce s-a luminat Arcadie, a băgat şi pe Onorie şi a văzut aceeaşi vedenie. După aceea, s-a pogorât sora lor, Procliani, cu fiul ei, care era femeia unuia din patricieni.

După ce s-au botezat ei, Epifanie a petrecut cu ei şapte zile, învăţîndu-i. Iar după şapte zile, când şi-au schimbat ei hainele cele nou luminate, a zis Epifanie împăraţilor: „Fiilor, rămâneţi în linişte, că lupul nu vă va mai stăpâni pe voi. A fugit de la voi durerea, scârba şi suspinarea. Fiţi cu luare aminte la Înviere şi nu vă mâhniţi pentru cei ce ies din această viaţă. Că cei ce au crezut lui Hristos, s-au îmbrăcat în Hristos şi pe El îl au în ajutor; şi va cere copilul, care a murit şi a înviat, luând darul Sfântului Botez, să se ducă la Mântuitorul şi să-L vadă în mare slavă, lăudându-se de îngeri”. A doua zi, când Epifanie era în palatul împărătesc şi învăţa pe împăraţi, s-a făcut în mijlocul nostru bună mireasmă. Epifanie a zis împăraţilor: „Fiii luminii, sculaţi-vă şi vă rugaţi!” Iar copilul zăcea pe pat. Atunci Epifanie, făcând rugăciune, au auzit toţi din palat, ca şi cum mult popor ar fi zis: „Amin”, şi copilul îndată şi-a dat sufletul. Rămânând noi un an întreg la Roma, Epifanie a făcut şi alte multe semne acolo.

Când a hotărât Sfântul Epifanie să mergem în Cipru, au zis împăraţii către el: „Părinte, ia mult aur pentru trebuinţa Bisericii, ca să dai celor ce au trebuinţă”. Epifanie le-a zis: „Fiilor, faceţi voi ceea ce doriţi şi eu mă voi bucura pentru darea voastră; iar mie nu-mi daţi greutate, deoarece Dumnezeul meu le dă toate tuturor, hrănind pe toţi în această viaţă”. Împăraţii i-au adus mult aur, dar Epifanie n-a primit, şi a zis să ne aducă în corabie câteva pâini spre împărtăşirea noastră. Deci, plecând de la Roma, am ajuns în Cipru după patruzeci de zile, unde fraţii ne-au primit cu mare bucurie.

Sfântul Epifanie avea obiceiul să iasă noaptea la gropniţele unde zăceau moaştele sfinţilor mucenici şi acolo ruga pe Dumnezeu pentru fiecare din cei ce se necăjea. Precum un prieten, rugându-se de alt prieten, dobândeşte ceea ce îl roagă, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta cererile lui. Într-o vreme, făcându-se foamete mare şi neaflându-se pâine în târg, Faustinian cel nemilostiv avea multe magazii pline cu grâu şi cu orz. Acesta, luând aur, dădea fiecăruia din cei ce aveau trebuinţă, trei măsuri pe arginţi şi astfel era multă strâmtorare în cetate. A zis Epifanie către Faustinian: „O, prea-bunule, dă-mi grâu spre hrana oamenilor şi eu îţi voi da datoria tuturor”. Iar nemilostivul Faustinian, auzind nişte cuvinte ca acestea, a zis lui Epifanie: „Du-te şi roagă pe Dumnezeul pe Care tu Îl cinsteşti şi îţi va da grâu pentru hrana prietenilor tăi”.

Epifanie, ieşind într-o noapte la gropniţe, ruga pe Dumnezeu să hrănească pe cei ce se strâmtorau. Şi era o capişte veche, care se numea „întemeierea lui Die”. Se zice că de această capişte, dacă s-ar fi apropiat cineva din oameni, îndată îl apuca moartea. Deci, pe când Epifanie se ruga lui Dumnezeu, pentru cei ce se necăjeau, a auzit un glas: „Epifanie, să nu te superi”. Iar el a zis: „Cine este, Doamne?” Şi a zis către dânsul: „Mergi în capiştea ce se numeşte „Întemeierea lui Die”. Acolo se vor risipi peceţile uşilor şi, intrând înăuntru, vei afla aur mult; să-l iei şi, cumpărând tot grâul şi orzul lui Faustinian, să dai hrană celor ce au trebuinţă. Epifanie, mergând la capişte şi apropiindu-se de intrare, îndată au căzut peceţile şi uşile s-au deschis şi, intrând înăuntru, a aflat mult aur. Deci, luându-l, l-a dat lui Faustinian, zicând: „Ia banii şi dă-mi mie grâul”. Iar iubitorul de bani şi pierzătorul Faustinian, primind aurul, i-a dat din grâu câte trei măsuri şi Epifanie dădea grâu fiecăruia cât avea trebuinţă; iar banii n-au lipsit până ce a cumpărat toate bucatele care le adunase Faustinian.

Din această pricină s-a făcut multă îmbelşugare tuturor oamenilor; iar în casa lui Faustinian multă strâmtorare. Răul şi silnicul Faustinian, fiind strâmtorat prin iubirea lui de bani, ocăra, socotind că această sărăcie a venit asupra casei lui de la Epifanie. Deci, având corăbiile lui, a mai luat şi alte cinci şi, dând bani lui Lorin credinciosul său, l-a trimis în Calabria, ca să cumpere de acolo grâu spre hrana casei lui. Ducându-se corăbiile şi umplându-se de grâu şi de alte feluri de bucate, au mers pe mare patru luni, având grâul de la o sută de stadii, de la Constanţia. În dreptul locului ce se numeşte Diansitiriu, s-a pornit furtună pe mare şi s-au primejduit toate corăbiile lui Faustinian, care erau încărcate cu grâu, încât tot grâul l-a scos marea la ţărmuri. Auzind Faustinian aceasta, s-a pogorât îndată la mare şi, văzând cu ochii cele ce i s-a făcut, avându-şi mormântul deschis, adică gura sa, a început ticălosul a huli pe Cel Înalt şi a aduce lui Epifanie ocări ca acestea: „Iată, vrăjitorul şi înşelătorul acesta, nu numai pe pământul cel uscat lucrează rău casei mele, ci şi pe mare, trimiţînd diavoli, opreşte de a intra cele pentru slujba casei mele. O, ce vânt a adus înşelătorul acesta aici!”

Zicând acestea şi mai multe decât acestea, s-a dus în casa sa, temându-se de Epifanie. Deci, adunându-se toţi din cetate, bărbaţi, femei şi copii, au luat grâul şi l-au dus la casele lor, adunându-şi cheltuiala lor, unul pentru un an, altul pentru doi ani. Ticălosul Faustinian, având femeie care săvârşea lucruri bune, aceasta în ascuns de bărbatul ei a trimis lui Epifanie două mii de arginţi, ca să-i dea grâu pentru hrana casei sale. Şi a zis Epifanie către femeie: „Ţine arginţii în casa ta şi ia grâu cât îţi trebuieşte şi, când roadele vor umple pământul, atunci să-mi dai cele ce ai luat”. Aşa a făcut femeia.

În episcopie era un diacon, cu numele Savin, având meşte-şugul a scrie frumos. Acesta era blând şi împodobit cu dreaptă viaţă. Toţi monahii în episcopie eram optzeci, însă Savin strălucea mai mult între noi. Pe acesta l-a pus Epifanie judecător al lucruri-lor bisericeşti. Deci, odată, s-au judecat de Savin doi bărbaţi, unul bogat şi altul sărac; iar bogatul avea mai multă dreptate decât săracul. Deci, Epifanie, stând într-un loc ascuns şi ascultând judecata, a auzit pe Savin, miluind mai mult şi plecându-se la judecată spre cel sărac. Atunci Epifanie, venind în mijloc, a zis lui Savin cu faţa lină: „Du-te, fiule, scrie frumos şi, având pomenire de dumnezeieştile Scripturi, du-te desăvârşit la judecată şi auzi pe Făcătorul de bine, strigând şi zicând: „Să nu cauţi la faţa omului când faci judecată”.

Deci, de atunci Epifanie judeca pe toţi cei ce veneau să se judece, că de dimineaţă până la ceasul al noulea asculta pe cei ce se judecau şi de la al noulea până dimineaţă, nu se mai vedea de nimeni dintre oameni.

Între fraţii care erau la episcopie, era şi unul semeţ la faţă, având foarte frumos meşteşugul scrierii; iar numele lui era Rufin. Acesta era unit cu Faustinian şi în fiecare zi aducea multe ocări asupra lui Epifanie; iar el cu multă blândeţe domolea semeţia lui. Din pricina lui Faustinian şi din lucrarea diavolului, care lucra între ei, acesta a căutat să omoare pe Epifanie, unindu-se Faustinian cu monahul şi zicând către dânsul ticălosul: „De vei ucide pe înşelătorul acesta, vei şedea tu pe scaun”. Rufin era cel mai de pe urmă diacon al bisericii, de aceea el avea slujbă să împodobească scaunul episcopului. Deci, luând un cuţit ascuţit, l-a pus drept pe şezătura scaunului, şi deasupra lui acoperământul scaunului. Epifanie, vrând să şadă pe scaun, a zis către cel ce a făcut vicleşu-gul: „Fiule, ridică acoperământul de pe scaun”. Iar el, neascultând cuvântul lui Epifanie, luând acoperământul ce acoperea cuţitul, a căzut cuţitul la picioarele lui Rufin diaconul şi s-a înfipt în piciorul lui cel drept. Atunci Epifanie a zis către Rufin: „Încetează de neorânduiala ta, fiule, ca nu cumva să te primejduieşti, nu după multă vreme. Deci, ieşi din biserică, că nu eşti vrednic să te împărtăşeşti cu dumnezeieştile Taine”. Ieşind Rufin din biserică, s-a dus la episcopie şi după trei zile şi-a sfârşit viaţa.

În vremea aceea, împăratul Teodosie, nu ştiu din ce pricină îmbolnăvindu-se de picioare, de la genunchi în jos, s-a slăbit foarte tare şi a zăcut pe pat timp de şapte luni. Acesta a trimis soli la Epifanie în Cipru, ca să vină la împărăteasca cetate a lui Constantin şi să ajute celui ce se chinuia. Ajungând cei trimişi de către împărat, necazul şi lacrimile fraţilor opreau pe Epifanie să nu iasă din Cipru; căci, dacă ieşea, toţi fraţii îşi rugau moartea; iar cei trimişi de către împărat sileau pe Epifanie să meargă la cetatea cea împărătească, Sfântul Epifanie le-a zis lor: „Mergeţi, fiilor, la împărat şi eu voi veni după voi”. Ei au zis: „Nu te mânia, părinte, că este porunca împăratului, şi nu putem să facem altfel, ca nu cumva să ne primejduim, mai ales că împăratul, aflându-se în boală, aşteaptă venirea ta”.

Deci, de abia a înduplecat pe Epifanie să meargă cu dânşii. Epifanie, chemând pe Filon, iubitorul de Dumnezeu episcop, i-a poruncit lui să poarte grija de trebuinţa bisericească. După aceea s-au adunat toţi părinţii şi fraţii şi, învăţîndu-se de la Epifanie cele ce se cuvin, i-a sărutat pe toţi şi a plecat către cetatea împără-tească. Deci, intrând noi în cetatea lui Constantin, i s-a vestit împăratului venirea lui Epifanie; iar el a poruncit să intrăm în palatele împărăteşti. Epifanie mergea cu multă îndrăzneală la împărat; iar el, nemaiputând să grăiască de durere, zăcea pe pat.

După ce Epifanie s-a apropiat de împărat, acesta i-a zis: „Părinte, roagă-te pentru mine ca să mă fac sănătos!” Epifanie a zis împăratului: „Rabdă, fiule, întru Cel răstignit şi vei avea aceasta totdeauna; să ai pe Dumnezeu în minte şi nici un rău nu te va stăpâni pe tine; fă-te milostiv spre cei necăjiţi şi vei fi miluit de Dumnezeu; fii ca un împărat, cinstind mai mult pe Cel ce ţi-a dat ţie darul”. Epifanie, zicând acestea împăratului, s-a apropiat de el şi, atingându-se de picioarele lui, l-a pecetluit de trei ori cu semnul Sfintei Cruci şi a zis împăratului: „Scoală, fiule, de pe pat, că a încetat durerea de la picioarele tale”.

Auzind acestea împăratul, îndată s-a sculat, nemaiavând nici un rău la picioarele sale, şi a zis către Epifanie: „Porunceşte-mi, părinte, orice şi te voi asculta pe tine întru toate”. Epifanie a zis împăratului: „Să ai cuvântul lui Dumnezeu în sufletul tău şi nu vei avea trebuinţă de mine”. Acestea şi multe altele zicând Epifanie împăratului, a sosit vremea prânzului, şi a zis Epifanie către împărat: „Mergi, fiule, la masă şi binecuvintează pe Făcătorul de bine”. Epifanie era vesel şi cuviincios, având cuvânt îndulcit cu dumnezeiasca sare. Deci, când fiica lui Teodosie a căzut în patimă la Roma, adică sora lui Arcadie şi Onoriu, atunci şi ei au mers în Roma şi au stat cu dânsa vreme de cinci ani, că acolo era măritată cu bărbat. Auzind atunci împăratul Teodosie că Epifanie a venit în Roma şi a tămăduit pe fiica lui şi pe fiul ei, fiind mort, l-a înviat, şi că, împreună cu aceştia, a botezat pe Arcadie şi Onoriu, s-a bucurat foarte mult şi pentru aceea i-a scris lui ca unui tată. Deci, când eram în cetatea lui Constantin, a venit Arcadie şi Onoriu de la Roma şi s-a bucurat foarte mult.

Din porunca împăratului, Faustinian a fost adus de la Cipru, fiind pârât că a grăit de rău pe împărat şi din porunca lui a fost pus sub pază. Epifanie, auzind acestea, a mers în locul acela unde era ţinut Faustinian şi i-a zis lui: „De-ţi este trebuinţă o, fiule, să grăieşti prin noi cuvânt la împărat şi te vei elibera din această închisoare”. Faustinian a zis lui Epifanie: „Du-te, înşelătorule, şi înşeală bărbaţii proşti, iar cuvintele acestea nu le grăi lui Faustinian. Ai venit aici ca să te bucuri prin cuvintele tale de primejdia mea. Fugi de aici în Cipru, du-te în Fenicia şi acolo fă-ţi neîncetat vrăjile şi răutăţile tale”. Deci, după ce Faustinian a zis aceste ocări lui Epifanie, m-a luat pe mine şi am mers în palatele împărăteşti, ca să luăm voie de la împărat şi să plecăm în Cipru. După aceea, împăratul a rugat pe Epifanie ca să mai zăbovească în împărăteasca cetate încă câteva zile; însă Epifanie i-a spus că nu poate să mai stea; dar în cele din urmă împăratul a înduplecat pe Epifanie prin cuvinte. Deci, a doua zi a intrat oarecare din cei ce spun răspunsurile în palatele împărăteşti şi a spus că Faustinian Ciprianul şi-a săvârşit viaţa.

Epifanie, auzind acestea, a plâns pe Faustinian. Atunci împăratul a voit ca toate averile lui Faustinian să le trimită în vistieria împărătească, mai ales că nu avea fii. Iar Epifanie a zis împăratului: „Fiule, vezi să nu faci păcat, că femeia lui Faustinian este cinstitoare de Dumnezeu din inimă, pleacă-te cuvintelor lui Epifanie şi-ţi va fi darul de la Cel Preaânalt”. Atunci împăratul a dat lui Epifanie toată stăpânirea peste lucrurile lui Faustinian. Apoi Epifanie a zis către împărat: „Fiule, am pe Dumnezeu, Care îmi dă cele de trebuinţă, iar acestea toate, cu voia femeii lui, să le dăm celor ce au trebuinţă”. Epifanie, zicând acestea, împăratul a răspuns: „Părinte, cere cele ce ai de trebuinţă şi îţi voi da cu toată plăcerea”. Epifanie a zis către împărat: „Fiule, păzeşte cuvintele mele şi totdeauna să mă ai în sufletul tău”.

Zicând el acestea, împăratul a ieşit din palat împreună cu noi şi a rugat pe Epifanie să-l binecuvinteze. Deci Epifanie, făcând rugăciunea, a binecuvântat pe împărat şi l-a sărutat, apoi împăratul s-a întors în palatul lui cu pace. Iar noi, intrând în corabie, am ajuns după nouă zile în Cipru, şi ne-au primit fraţii cu bucurie mare. Aici am găsit pe femeia lui Faustinian, plângând pe bărbatul ei; iar Epifanie a mângâiat-o de toată mâhnirea ei şi ea s-a plecat cuvintelor lui. Apoi l-a rugat să-i dea pecetea cea întru Hristos. După ce a botezat-o a hirotonit-o diaconiţă a Bisericii şi, cu voia lui Epifanie, împărţea toate lucrurile ei la cei ce aveau trebuinţă.

Odată, Epifanie a vorbit cu Aetie, episcopul valentinianilor - că erau în Constanţia mulţi adepţi ai eresului acesta - şi Aetie, pornindu-se cu prea multe cuvinte şi grăind multe hule asupra Celui Preaânalt, Epifanie a zis către dânsul: „Aetie, răucredinciosule, pune strajă gurii tale şi nu mai grăi cuvinte fără de rânduială”. Deci, îndată a amuţit Aetie, după cuvântul lui Epifanie, şi din ziua aceea n-a mai putut să grăiască nici un cuvânt. Văzând cei ce împărtăşeau eresul lui, că l-a amuţit prin cuvânt, toţi au căzut înaintea lui Epifanie şi au lepădat credinţa lor, făcându-se dreptcredincioşi. Astfel, Aetie a petrecut şase zile negrăind şi în a şaptea zi şi-a sfârşit viaţa. Erau încă şi alte multe eresuri în latura Ciprului, ca acestea: sofişti, sabeliani, nicolaiteni, simoniani, vasilidiani, carpocratiani. Pentru aceştia Epifanie a scris epistole împăratului Teodosie ca, din porunca împăratului, să-i izgonească din ostrov, că între dânşii erau bărbaţi bogaţi, cărora le erau încre-dinţate dregătorii de obşte şi, astfel fiind, smerea pe cei credincioşi.

Primind împăratul scrisoarea lui Epifanie, a scris astfel: „Oricine nu se va pleca părintelui Epifanie, episcopul ţării Ciprului, prin dumnezeieştile cuvinte, să iasă din ostrov şi să locuiască unde va voi. Iar dacă unii, fiind prieteni şi fii ai pocăinţei, vor mărturisi părintelui cel de obşte că, fiind rătăciţi, vor să vină la calea adevărului, să rămână în ostrov, învăţîndu-se de la părintele cel de obşte”. Deci, această poruncă împărătească aducându-se şi arătându-se de un om al împăratului, mulţi dintre dânşii s-au alăturat lui Epifanie; iar cei ce nu s-au aplecat, îndată au fost izgoniţi din ostrov. Astfel, turma cea cuvântătoare a bunului păstor a fost curăţată de lupii cei răpitori.

Sfântul Epifanie, petrecând în arhierie şi în osteneli ani îndelungaţi şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a apropiat de fericitul său sfârşit. Dar mai înainte de sfârşit, a fost trebuinţă să se ostenească la împărăteasca cetate pentru nişte pricini ca acestea: Eudoxia, soţia împăratului Arcadie, care după tatăl său, Teodosie, a împărăţit la Răsărit, sfătuindu-se împreună cu Teofil arhiepiscopul Alexandriei, la izgonirea cea nevinovată a preasfinţitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, despre care s-a scris pe larg în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, au pornit pe Epifanie cu scrisorile lor amăgitoare, să vină la dânşii la sobor, pentru că Teofil scrisese lui Epifanie foarte multe scrisori asupra lui Ioan, cum că el se împărtăşeşte de ideile lui Origen, şi pentru aceea împărăteasa s-a pornit să-l surghiunească. Deci, Epifanie, îndată s-a plecat lui Teofil; căci nu ştia că Teofil are urâciune asupra lui Ioan.

Deci, Sfântul Epifanie, luându-mă pe mine şi pe Isaac, am venit în cetatea lui Constantin. Dar, intrând noi în cetate, era mare tulburare pentru Ioan; căci el era mult iubit de cetăţeni. Dar unele mănăstiri şi locaşuri care luau bani şi cele de trebuinţă de la împărăteasa, nu voiau să primească pe Ioan.

Deci, intrând noi într-una din mănăstiri, au silit pe Epifanie să le hirotonească un diacon, căci aveau nevoie la slujba bisericească. Făcând acestea şi auzind Ioan, a scris o epistolă lui Epifanie. Asemenea şi Epifanie a scris împotriva lui Ioan. Şi a auzit şi împărăteasa că s-au învrăjbit Ioan cu Epifanie.

Atunci împărăteasa Eudoxia a chemat pe Epifanie şi i-a zis: „Părinte Epifanie, toată împărăţia romanilor este a mea şi toată preoţia bisericilor de sub împărăţia mea este a ta; fiindcă Ioan este străin de buna rânduială a preoţiei şi se poartă fără de rânduială împotriva împăraţilor, având în el oarecare eres. Pentru aceasta, de multe zile mă supără gândul să fac sobor şi să-l lepăd din această rânduială, ca pe un nevrednic de preoţie şi să pun altul pe scaun, care va putea să ţină preoţia, ca astfel împărăţia mea să fie în pace întru toate”. Pe când împărăteasa grăia acestea către Epifanie, trupul îi tremura din multa ei mânie. Apoi a zis către dânsul: „Fiindcă sfinţia ta eşti aici din voia lui Dumnezeu, nu este trebuinţă să dau de osteneală pe ceilalţi părinţi; deci, pe care ţi-l va descoperi Dumnezeu, fă-l episcop; iar pe Ioan scoate-l din Biserică”.

Epifanie a zis către împărăteasă: „Fiică, fără pomenire de rău, ascultă pe părintele tău”. Împărăteasa a zis către Epifanie: „Orice-mi vei porunci sfinţia ta, eu te voi asculta ca din gura lui Dumnezeu”. Epifanie a zis către împărăteasă: „Dacă se prihăneşte Ioan şi se mustră pentru eresul care zici, şi nu mărturiseşte că a greşit, este nevrednic de preoţie; atunci, orice va porunci stăpânirea voastră, voi face. Iar dacă, pentru ocara voastră, voiţi să izgoniţi pe Ioan din Biserică, Epifanie nu se învoieşte la aceasta. Pentru că firea împăraţilor este să ocărască şi să ierte, fiindcă şi voi aveţi Împărat în cer, Căruia îi greşiţi după obicei şi vă iartă vouă, dacă şi voi veţi ierta celor ce vă ocărăsc pe voi, după cum zice Evanghelia: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este”. Atunci împărăteasa a zis către Epifanie: „De vei face împiedicare, părinte Epifanie, de a se izgoni Ioan, voi deschide capiştile idolilor, voi face pe oameni să li se închine lor şi voi face pe cele din urmă mai rele decât cele dintâi”. Când ea grăia acestea cu amărăciune, au curs lacrimi din ochii ei. Epifanie a zis: „Fiică, eu sânt nevinovat de această judecată”.

Epifanie, zicând acestea, m-a luat pe mine şi am ieşit din palatul împărătesc; iar Isaac, fiind bolnav, n-a intrat împreună cu noi la împărăteasă. Deci, a străbătut vestea prin toată cetatea, zicând că marele preot Epifanie, episcopul Ciprului, a intrat la împărăteasă şi a surghiunit pe marele Ioan. Isaac, auzind acestea, a fugit de Epifanie, intrând într-o mănăstire şi a rămas acolo, fără să ştim noi. Epifanie plângea pentru Isaac şi se ruga lui Dumnezeu să-i arate unde petrece. Atunci i-a arătat. Şi am mers la el, dar Isaac s-a întors de la Epifanie, zicând: „Nu mai voiesc să fiu cu tine, pentru păcatul pe care l-ai făcut asupra lui Ioan”. Stând noi în mănăstire trei zile, de abia am înduplecat pe Isaac să meargă cu noi. Încă şi Sfântul Ioan Gură de Aur s-a încredinţat că Sfântul Epifanie s-a învoit la surghiunia lui şi, luând hârtie, i-a scris: „Înţelepte Epifanie, tu ai luat parte la surghiunia mea, dar nu vei mai şedea pe scaunul tău”. Asemenea încă şi Epifanie a scris împotriva lui Ioan: „Pătimitorule, bate şi biruieşte; şi pentru că ai crezut că m-am învoit la surghiunia ta, în locul în care te-ai surghiunit nu vei ajunge”.

Fraţilor, acestea le-am scris, ca să nu arunce cineva prihană asupra lui Epifanie, ca unul ce a făcut atâtea bunătăţi. Era oare cu putinţă, să se coboare el la atâta răutate? Să nu fie! Noi, intrând în palatul împărătesc, Epifanie a luat voie de la împăraţi să mergem în Cipru. Epifanie, fiind întrebat de împăratul Arcadie de cîţi ani este, el a răspuns: „Sânt de o sută cincisprezece ani, fără trei luni. Astfel, de şaizeci de ani m-am făcut episcop şi am cincizeci şi cinci de ani, fără trei luni în episcopie”. Despre acestea l-a întrebat împăratul în ziua când aveam să ne suim în corabie.

Suindu-ne în corabie, Epifanie a şezut în pântecele corabiei împreună cu noi. El avea obiceiul să ţină neîncetat în mâinile sale Sfinta Evanghelie. Deci, suspinând şi plângând de trei ori, a deschis Sfinta Evanghelie şi iarăşi închizându-le, a plâns şi a făcut rugăciune. Apoi după rugăciune a şezut în pântecele corabiei şi a început iarăşi a plânge şi a zice către noi: „O, fiilor, de mă iubiţi pe mine, păziţi poruncile mele şi dragostea lui Dumnezeu va petrece întru voi. Voi ştiţi prin câte supărări am trecut în viaţa aceasta şi n-am ţinut socoteală de nici un necaz. Ci totdeauna mă bucuram, căutând la milostivul Dumnezeu, Care nu m-a părăsit pe mine, ci mă păzea de bântuiala vicleanului; căci, cei ce iubesc pe Dumnezeu, toate le lucrează spre bine. Deci, fiii mei doriţi, altădată fiind eu într-un loc pustiu şi săvârşind rugăciune la Hristos, ca să mă izbăvească de bântuiala potrivnicului, au năvălit asupra mea mulţi diavoli, care, apucându-mă şi aruncându-mă de picioare, mă târau pe pământ; iar unii dintre dânşii, mi-au făcut şi răni. Acestea mi s-au făcut zece zile. De atunci n-am mai văzut în faţă pe diavolul în toate zilele vieţii mele; ci au săvârşit răutatea lor asupra mea prin oamenii cei răi.

Multe rele mi s-au întâmplat în Fenicia, de la silonienii cei fără de rânduială; în Egipt, de la tiostinenii cei necuraţi; în Cipru, de la valentinenii cei fărădelege şi de la celelalte eresuri. O, fiilor, puneţi mintea voastră şi ascultaţi cuvântul păcătosului Epifanie: „Nu fiţi poftitori de bani, căci mulţi bani se vor adăuga vouă. Nu urîţi pe nici un om şi veţi fi iubiţi de Dumnezeu. Nu clevetiţi pe fratele vostru, că patima diavolească nu vă va domni pe voi. Întoarceţi-vă de la toate eresurile, ca de la nişte fiare cu venin purtător de moarte, pentru care v-am dat vouă lămuriri în cărţile ce se numesc „Panarii”. Întoarceţi-vă şi feriţi-vă de plăcerile lumii, care gâdilă pururea trupul şi gândul. Aveţi iscusinţă, că este adăugirea satanei, căci de multe ori şi trupul liniştindu-se, gândul celor fără de luare aminte are nălucire spre cele urâte. Iar când mintea noastră se trezeşte şi are pomenire pururea de Dumnezeu, cu lesnire putem să biruim vrăjmaşul”.

Epifanie zicând acestea şi mai multe ca acestea, a chemat pe toţi cei din corabie şi le-a zis: „Fraţilor, ni se cade nouă ca, cu toată tăria, să ne rugăm iubitorului de oameni Dumnezeu să ne păzească pe noi ca nici unul din cei din corabie să nu piară; căci o să se facă un vifor mare. Bucuraţi-vă, deci, că nici o supărare nu se va atinge de toţi cei din corabie!” După acestea, mi-a zis: „Fiule Polivie”. Eu i-am răspuns: „Ce este, părinte?” El mi-a zis: „Dacă vom merge la Constanţia, stai şapte zile în cetate; apoi du-te în Egipt şi suie-te în Tebaida cea de sus şi acolo paşte oile lui Hristos. Însă ia seama de tine, fiule, martor îţi pun cerul şi pământul, să nu faci într-altfel. Pentru că dacă cuvintele mele nu le vei asculta şi nu te vei duce, cu pierzare vor pieri şi în deşert se vor face ţie toate câte ai zidit şi vei fi netrebnic înaintea tuturor oamenilor; iar de vei asculta cuvintele mele şi vei păzi porunca Domnului, Care mi-a poruncit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vei fi binecuvântat înaintea Lui în toate zilele”. Zicând acestea către mine, m-a sărutat.

Apoi, întorcându-se către Isaac, i-a zis: „Fiule Isaac”. Iar el a răspuns: „Ce este, părinte?” „Tu, fiule, să rămâi în Constanţia, până ce ţi se va porunci ţie; să mergi pe calea drepţilor!” Epifanie zicând acestea către Isaac, l-a sărutat. Chemând pe toţi corăbierii, le-a zis: „Să nu vă speriaţi, fiilor, căci multă pornire va face marea, ci rugaţi-vă lui Dumnezeu şi El vă va ajuta”. Şi era al unspre-zecelea ceas din zi, când Epifanie ne-a învăţat acestea. Şi a zis unuia din corăbieri: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit!” Iar la apusul soarelui s-a ridicat o furtună mare pe mare. Epifanie era în pântecele corabiei, având mâinile întinse şi Evanghelia era pusă pe pieptul lui, ochii deschişi şi glasul lui nu se auzea.

Noi toţi, fiind cuprinşi de frică, socoteam că Epifanie se roagă lui Dumnezeu pentru valul mării. Şi a ţinut viforul două zile şi două nopţi. A treia zi, Epifanie mi-a zis: „Fiule Polivie, zi corăbierilor să aprindă lemne şi să facă cărbuni, iar tu ia tămâie şi adu aici”. Şi am făcut aşa. Apoi a zis către mine: „Pune tămâia în căţuie”. Atunci el a zis: „Rugaţi-vă, fiilor”, şi a făcut şi el rugăciune, după cum zăcea cu faţa în sus, şi după rugăciune ne-a sărutat pe toţi şi a zis: „Mântuiţi-vă, fiilor, că Epifanie, nu vă va mai vedea pe voi în această viaţă”. Şi îndată şi-a dat sufletul, iar viforul mării a încetat numaidecât.

Văzând acestea am căzut împreună cu Isaac pe grumajii lui şi am plâns cu amar. În acel ceas a căzut întuneric pe ochii noştri. Unul din corăbieri, căruia Epifanie i-a zis, pe când era în viaţă: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit”, a alergat la picioarele lui Epifanie şi a voit să-i ridice haina să vadă dacă este tăiat împrejur. Iar Epifanie, cum zăcea mort, ridicând piciorul drept, l-a lovit în faţă şi l-a aruncat din corabie la pisc, rămânând mort două zile. Deci, în acea zi, luându-l corăbierii, l-au dus la Epifanie şi, după ce l-au pus lângă picioarele lui şi, atingându-se, a înviat. Din această pricină a căzut frică peste toţi cei din corabie. Noi, mergând către Constanţia, la locul ce se numeşte Diansitirion, au ieşit corăbierii din corabie, au înconjurat cetatea şi cu glas tare au strigat: „Bărbaţi fraţi, cei ce locuiţi în Constanţia, mitropolia cu bărbaţi mulţi, pogorîţi-vă la mare în locul ce se numeşte Diansitirion şi luaţi cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Epifanie, că şi-a sfârşit viaţa cea omenească.

Atunci a căzut întuneric peste toată cetatea şi oamenii, ţinându-se de mâini unul de altul, se pogorau la mare, făcând mare bocet. Toată împărăţia se târa în cetate, vărsând lacrimi pe cale. Atunci trei orbi, ce erau în latura ce se numeşte „Stornici”, au pornit pe cale şi nimeni nu le dădea mâna acestora, să ajungă mai degrabă în cetate. Unul din cei trei, cu numele Prosexie a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, Cuvioase Epifanie, fă-ne să vedem, ca şi noi să ne închinăm cinstitelor tale moaşte”. Şi îndată au văzut. Intrând în cetate, s-au închinat cinstitelor moaşte ale cuviosului părinte şi au povestit ceea ce li s-a întâmplat pe cale şi toţi, auzind acestea, slăveau pe Dumnezeu, Cel ce dă unele ca acestea robilor Săi celor vrednici.

Luând din corabie moaştele, le-au pus în biserică cu multă cinste şi se săvârşeau minuni de la sfintele moaşte, că cei ce erau bolnavi se tămăduiau de orice boală erau cuprinşi. După zece zile, adunându-se din tot ostrovul, arhierei, preoţi, egumeni şi nenumărat popor, au îngropat cu cinste sfintele lui moaşte în acea biserică,

slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime,
Căruia şi de la noi I Se cuvine slavă,
cinste şi închinăciune,
acum şi pururea
şi în vecii
vecilor,
Amin
.

Patria Sfântului Ghermano a fost Constantinopolul. Tatăl lui era unul dintre cei dintâi senatori, cu slava şi cu cinstea mai aleasă decât alţii, cinstit cu dregătoria de patrician, şi având numele Iustinian. Pe acesta l-a ucis din zavistie, Constantin Pogonatul, când a luat împărăţia grecească. Ucigând pe acest senator, a poruncit să scopească pe fiul său, fericitul Ghermano, încă fiind prunc, şi l-a dat la bisericeasca rânduială a clericilor. Împăratul a făcut aceasta pentru ca Ghermano, venind în vârstă, să nu poată fi în rânduială mirenească de senator şi să nu poată face vreo izbândire casei lui Pogonat, pentru uciderea tatălui său. Deci, fericitul Ghermano, fiind în rânduiala clericilor, vieţuia ca un înger al lui Dumnezeu, depărtându-se de toată poftirea pământească şi de toate deşertăciunile lumeşti. El îşi avea mintea ridicată spre Dumnezeu şi totdeauna purta lauda Domnului în gură, îndeletnicindu-se ziua şi noaptea cu citirea cărţilor dumnezeieşti, de unde a luat adâncul înţelepciunii şi a scos apele cele de viaţă ale învăţăturii celei insuflate de Dumnezeu, din care adăpa Biserica lui Hristos, fiind rânduit păstor şi învăţător.

Ajungând la vârsta cea desăvârşită şi la anii cei de bărbat, strălucea prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite şi cu cuvântul învăţăturii, ca un luminător luminos. Deci, a fost ales mai întâi episcop al cetăţii Cizicului, şi se împotrivea eresului monoteliţilor, împreună cu preasfinţitul Chir, patriarhul Constantinopolului, cu care a pătimit izgonire de la răucredinciosul împărat Filipic. După aceea, prigonitorul acela a pierit cu sunet iar preasfinţitul Chir, murind în surghiun şi mincinosul patriarh Ioan ereticul, surpându-se, Sfântul Ghermano a luat scaunul patriarhiei Constantinopolului, pe vremea împărăţiei lui Artemie, care s-a numit Anastasie al doilea. El s-a ridicat cu multă bucurie de cei dreptcredincioşi şi s-a arătat ca un om vrednic şi plin de darul lui Dumnezeu, care se cunoştea într-însul mai înainte de vederea lui, căci pe cele ce voia să fie, mai înainte le vedea şi le spunea poporului.

Pe când îl ducea la început în soborniceasca biserică a sfintei Sofia şi poporul alerga la biserică, dorind să vadă pe noul ales patriarh, o femeie oarecare, Ana, fiind însărcinată, s-a apropiat de patriarh şi a strigat către el, zicând: „Binecuvintează, părinte, pe cel zămislit în pântecele meu!” Iar patriarhul, căutând spre dânsa şi văzând cu ochii cei dinăuntru ceea ce va să fie, i-a zis: „Să-l binecuvinteze Domnul pe acela cu rugăciunile Sfântului Întâiului Mucenic”.

Prin aceste cuvinte a proorocit că are să se nască un prunc de parte bărbătească şi de un nume cu Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan. El a încredinţat cu minune această proorocie, deoarece, pe când grăia cuvintele acestea, a văzut femeia, precum singură mai pe urmă a spus la toţi cu jurământ, o văpaie de foc, ieşind din gura lui împreună cu cuvântul, şi din aceasta s-a încredinţat că este adevărată proorocia sfântului. După ce s-au împlinit zilele, Ana a născut un prunc de parte bărbătească şi i-a dat lui numele Ştefan, după proorocia preasfinţitului patriarh Ghermano. Apoi acest Ştefan, ajungând în vârstă, a pustnicit cu cuvioşie în muntele lui Axentie şi s-a făcut mărturisitor şi mucenic al lui Hristos, pătimind pentru sfintele icoane de la răucredinciosul Copronim.

Şi despre Copronim a proorocit Sfântul Ghermano, că are să fie un cumplit prigonitor şi muncitor al dreptcredincioşilor. Pentru că Leon Isaurul, luând împărăţia grecească, a născut pe acest fiu Constantin. Iar când s-a botezat pruncul acesta de mâinile sfinţitului patriarh Ghermano, a spurcat sfânta scăldătoare cu fireştile sale neputinţe; şi a grăit despre dânsul Sfântul Ghermano: „Pruncul acesta până ce va creşte, are să fie o mare răutate creştinilor şi la toată biserica, pentru că va spurca Sfânta Biserică cu învăţături eretice şi va vărsa mult sânge al robilor celor binecredincioşi ai lui Hristos”. Constantin acela s-a numit mai pe urmă Copronim, adică „băligosul”, şi s-a împlinit despre dânsul proorocia Sfântului Ghermano, pentru că Copronim a muncit pe mulţi, pentru închinarea cinstitelor icoane, precum şi pe Sfântul Ştefan cel numit mai sus.

Eresul luptătorilor de icoane a început pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, tatăl lui Copronim, şi se întărea foarte mult, împuternicindu-se şi lăţindu-se chiar de împăratul care se afundase în rătăcirea aceea. El a dat porunca sa cea păgânească în toate părţile, ca sfintele icoane să se lepede de pretutindeni din Biserica Domnului, să se calce cu picioarele şi să se ardă cu foc, pentru că le numea pe ele idoli, iar pe cei ce se închină lor, închinători de idoli.

Dar preasfinţitul patriarh Ghermano i se împotrivea lui uneori, trimiţînd la dânsul bărbaţi din duhovniceasca rânduială, cu bună înţelegere şi cinstiţi; iar alteori, mergând singur şi vorbind cu dânsul, îl învăţa şi îl sfătuia ca să înceteze cu acea rea pornire; dar nimic nu sporea.

Altădată a zis către dânsul: „Am auzit proorocia oarecărui bărbat sfânt, cum că are să fie lepădarea de cei răucredincioşi sfintelor icoane, însă aceasta să nu fie într-a ta împărăţie.” Atunci împăratul a întrebat cu dinadinsul, în ce timp şi în care împărăţie avea să fie aceea. Ghermano i-a răspuns: „Are să fie un împărat cu numele Conon; acela se va ridica contra sfintelor icoane”. Leon Isaurul a zis: „Eu sânt cu adevărat Conon, pentru că acest nume mi s-a dat la botez, iar Leon m-am numit mai pe urmă; deci acea proorocie are să se întâmple în vremea împărăţiei mele”.

Sfântul Ghermano a zis: „Nu, stăpâne, să nu fie una ca aceasta. O răutate ca aceasta să nu se săvârşească, în zilele stăpânirii tale; pentru că cel ce va voi să facă răutatea este antihrist şi vrăjmaş al Întrupării lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte, o, împărate, de jurământul cu care te-ai jurat înainte de a lua împărăţia, ca să păzeşti sfânta credinţă fără de prihană, nimic să nu dai afară din rânduielile Sfinţilor Apostoli şi ale părinţilor celor de Dumnezeu insuflaţi, nici să aşezi ceva nou potrivnic”.

Împăratul, auzind nişte cuvinte ca acestea ale patriarhului, pe de o parte se ruşină, iar pe de alta se mânia. De atunci, căuta asupra lui pricini cum să-l izgonească din scaun; nu ca pe un mărturisitor al adevărului, ci ca pe un oarecare clevetitor şi tulburător. El a găsit ajutător la scopul său cel rău pe Anastasie, ucenicul lui Ghermano, cu rânduiala preot; iar cu obiceiul, al doilea Iuda. Aceluia i-a făgăduit împăratul patriarhia Constantinopolului, după izgonirea lui Ghermano; iar el a făgăduit împăratului, ca să-l ajute la lepădarea şi sfărâmarea sfintelor icoane.

Deci, Anastasie vrăjmăşea asupra Sfântului Ghermano, sârguindu-se ca mai înainte de izgonirea aceluia, să-i ia scaunul lui. Sfântul Ghermano îi vedea cu duhul dorinţa lui cea rea şi mai înainte ştia despre cele ce are să-i se întâmple din partea lui Anastasie, pe care chiar mai înainte i le-a spus lui tot aşa. Altădată, Sfântul Ghermano, intrând în palatele împărăteşti, iar Anastasie mergând după dânsul cu mândrie, a călcat dinapoi pe marginea hainei lui. Sfântul, întorcându-se, i-a spus lui: „Nu te grăbi că va veni ceasul, când te vei duce de popor, cu blândeţe la Dipin”. Însă Anastasie şi ceilalţi ce erau cu dânsul, auzind acelea, n-au înţeles cele grăite de Sfântul Ghermano; dar mai pe urmă, aducându-şi aminte, au cunoscut când s-au împlinit cele grăite. Dipin era un loc la Constantinopol în care se obişnuia a se face privelişte, şi cum acea proorocie a sfântului s-a împlinit, se va spune mai pe urmă.

Deci, Sfântul Ghermano, luptându-se cu bărbăţie şi fără de temere cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos contra ereticilor, a trimis pe unul din cei mai cinstiţi slujitori bisericeşti la împărat, zicându-i: „O, împărate, nu se cădea ţie, să te ridici fără de rânduială contra lui Dumnezeu, Ziditorul tău, Cel ce ţi-a dat ţie viaţa şi împărăţia şi, precum se spune, ai să mişti pe cele nemişcate. Nu îţi era ţie cu cuviinţă să calci hotărârile Sfinţilor Părinţi, pe care ei le-au pus în vremurile de demult; că prin chipul cel omenesc al lui Dumnezeu Cuvântul, Care S-a luat din Preacurata şi Preasfânta Fecioară, precum s-au pierdut toate slujbele diavoleşti, aşa şi toată închinarea idolească a rămas deşartă. Iar a cinsti asemănarea omenirii lui Hristos cea închipuită cu vopsele pe scândură, chipul aceleia, ce negrăit L-a născut pe El, şi chipurile sfinţilor lui Dumnezeu, aceasta s-a dat nouă de la părinţi şi dascăli, încă de şapte sute douăzeci şi cinci de ani, de când Domnul nostru Iisus Hristos a luat trup omenesc şi a venit la noi; iar după a Lui Înălţare, tămăduindu-se o femeie de curgerea sângelui prin atingerea de marginea hainelor Lui, asemănarea Aceluia s-a făcut spre semn de mulţumită.

Chiar Domnul nostru Iisus Hristos mai înainte închipuind pe mahramă faţa Sa cea dumnezeiască, a trimis-o lui Avgar regele Edesei. După aceea, Sfântul Evanghelist Luca a zugrăvit chipul Preacuratei Fecioare, Maica lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, dumnezeieştile Sinoade ale Sfinţilor Părinţi, care s-au ţinut în deosebite vremi şi locuri, ne-au poruncit a nu călca, ci a cinsti sfintele icoane. Deci, să ştii cu dinadinsul, o, împărate, că de vei voi să întăreşti acea fărădelege şi luptă contra sfintelor icoane, eu cel dintâi nu mă învoiesc la aceasta nicidecum; ci sânt gata să-mi vărs sângele meu pentru chipul Hristosului meu, Care şi-a vărsat sângele Său, ca să înnoiască chipul cel căzut al sufletului meu. Este arătat că cinstea şi necinstea cea făcută chipului lui Hristos, se revarsă spre Cel dintâi închipuit al său, adică spre Hristos. Deci, se cade nouă să murim ca robi credincioşi ai lui Hristos, pentru cinstea Domnului nostru”. Altădată, Sfântul Ghermano a zis către împărat: „Dacă eu sânt Iona, aruncaţi-mă în mare, fără sobor a toată lumea, fiindcă nu sânt puternic a legiui ceva nou pentru credinţă”.

Văzând sfântul că nicidecum nu poate să schimbe pe împărat de la acel eres, a pus omoforul său cel patriarhicesc în dumnezeiescul altar, pe Sfânta Masă, lăsându-şi dregătoria. Iar împăratul, umplându-se de mânie pentru cuvintele lui îndrăzneţe, a trimis pe ostaşii săi înarmaţi ca de război, care, bătându-l cu palmele pe sfântul şi în tot chipul lovindu-l şi împingându-l, cu necinste l-au izgonit din casele patriarhiei. Iar el, ducându-se la liniştea monahi-cească, a petrecut restul zilelor între monahi şi a adormit cu pace întru Domnul. El a fost patriarh paisprezece ani şi cinci luni.

După izgonirea sfinţitului patriarh Ghermano, împăratul a ridicat în scaunul lui pe Anastasie, ereticul cel pomenit mai înainte, care, împreună cu împăratul, au dat afară din Biserică sfintele icoane şi au întărit eresul luptei contra sfintelor icoane. După aceea s-a împlinit asupra lui proorocia Sfântului Ghermano, aşa: murind cel rău, împăratul Leon Isaurul, a luat împărăţia după el, Constantin Copronim, fiul lui, iar pe acesta l-a izgonit de pe scaunul împărătesc Artavasd, ginerele lui Leon. Anastasie Patriarhul, a ajutat la aceasta pe Artavasd şi l-a încoronat ca împărat cu fiul lui.

După trei ani, Copronim, adunând putere ostăşească, a luat Constantinopolul, a scos ochii lui Artavasd, ginerelui şi fiului lui, şi a pierdut nepoţii cei de soră ai lui şi pe mulţi boieri; iar pe patriarhul Anastasie, dezbrăcându-l la locul cel mai de sus zis, Dipin, l-a bătut înaintea poporului, poruncind să-l încalece pe un măgar cu faţa înapoi; şi astfel să-l poarte prin cetate cu batjocură.

Atunci s-a împlinit proorocia Sfântului Ghermano, cea grăită către Anastasie: „Că de popor te vei duce la Dipin...”. Răucredinciosul împărat Copronim voia ca pe Anastasie să-l surpe de la patriarhie. Şi deoarece n-a putut afla pe altul la fel cu el în păgânătate, l-a lăsat tot pe el pe scaun unde, petrecând douăzeci şi patru de ani, ca o urâciune a pustiirii la loc sfânt, a căzut într-o boală ce se numeşte cordaspos; deoarece gura lui cea hulitoare de Dumnezeu, care a grăit multe hule contra sfintelor icoane şi contra Sfântului Ghermano, învăţătorul lui, a fost prefăcută în ieşire, pentru că murdăria dinăuntru ieşea pe gură; şi în această boală şi-a lepădat ticălosul său suflet.

Pe când el a avut un sfârşit atât de amar, Sfântul Ghermano a aflat viaţa cea dulce cu sfinţii ierarhi,

întru împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine
cinstea, slava şi închinăciunea
acum şi pururea
şi în vecii
vecilor,
Amin
.

M ulte ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. între acestea, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicii mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii, lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care L-au mărturisit aici pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pămân­teşti.

Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum roua pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui. Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţârii noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinţilor noştri.

Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este şi Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă «nou», pentru că a pătimit după l453, când Constantinopolul a căzut sub turci, şi de asemenea se numeşte «Valahul», pentru că era de neam din Valahia, adică din Ţara Românească. Ştiut este că, în vechime, popoarele străine îi numeau pe români vlahi sau valahi, adică neam de obârşie latină, iar amintirea aceasta se păstrează până astăzi în numirea Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.

Binecuvântatul Mucenic Ioan şi-a purtat vremelnica viaţă la jumătatea celui de al XVII-lea veac de la Hristos. În acel timp, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, la cârma Ţării Româneşti a venit Mihnea Voievod, pe care pământenii l-au poreclit «Turcitul». Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul unui cămătar grec şi, arătându-se de mic atras de obiceiurile agarenilor, adică ale închinătorilor lui Alah şi cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de la părinţii lui. S-a dus apoi la Ţarigrad şi s-a curtenit lui Sinan Paşa, zicând că este feciorul Radului Vodă, şi aşa a petrecut la turci şi în legea lor vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei şi era întru totul robit de pofta slavei celei deşarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu galbeni, a ajuns domn în Ţara Românească şi a început a asupri poporul cu biruri. Ţara i-a stat mereu împotrivă, iar el nu s-a putut ţine în scaun decât chemând, în câteva rânduri, pe tătari, care năvăleau în hoardă, pustiau ţinuturile şi duceau cu ei mulţime de robi. Dar mai pe urmă, nemaiputând face faţă lăcomiei otomane şi râvnind oarecare câştig şi pentru sineşi, a poftit să nu mai plătească haraciul agarenilor din Ţarigrad.

Aşadar, Mihnea s-a unit cu alţi doi voievozi şi, după ce a ucis pe mulţi din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor, tăindu-i pe unde-i găsea. Iar sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Ţara Românească şi o alta în Transilvania. Tătarii au ieşit biruitori în Moldova şi au făcut cumplită prădare în laturile ei. în Ţara Românească s-a întâmplat că Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a fugit peste munţi, unde şi-a dat sfârşitul nemântuit. Iar cea de a treia oaste a sultanului a câştigat biruinţă asupra voievodului transilvan, la Deva, şi, întorcându-se prin ţinutul Olteniei sau Vlahiei Mici - cum i se spunea atunci - a trecut munţii prin văile Oltului şi ale Jiului. Ea a făcut mare pierzanie în neamul creştinesc şi a robit mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii, prinzându-i în arcane şi târându-i, legaţi cu funii, în urma cailor şi carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul l659, în luna lui noiembrie sau decembrie.

Printre cei robiţi atunci a fost şi tânărul Ioan, vlăstar de bun neam, născut şi crescut aici, în Ţara Românească, din părinţi cuprinşi în credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească. Şi Ioan, când a fost robit, era în vârstă de numai cincisprezece ani.

Cât de minunat însă se arată Dumnezeu cu aleşii Lui! Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăţia inimii de prunc se împleteşte cu înţelepciunea minţii de bătrân. Şi era Ioan frumos la chip, luminos în privire şi bine legat în trup. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată fiinţa lui. Şi măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre şi lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăţia cerurilor. In această împărăţie însă nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoinţelor; şi după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.

Robii agarenilor erau socotiţi ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpăraţi de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei şi folosului fiecăruia. Aşa se face că, încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi, plăcându-l, l-a cumpărat, cu gând urât. Că n-a avut putere să înţeleagă frumuseţea lui lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândreţea cea din afară. Şi a început a-l sili să-şi întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc şi pucioasă pentru nelegiuirea ei; pe care păcat îl osândeşte şi dumnezeiescul Pavel, în Epistola către romani, în cel de al douăzeci şi şaptelea verset al întâiului capitol. Dar Ioan s-a împotrivit păcatului şi s-a împlătoşat cu rugăciunea şi cu semnul crucii împotriva celui ce voia să-l întineze.

I-a zis agareanul, plin de mânie: „într-atât de semeţ eşti înaintea mea şi uiţi că nu eşti decât un biet rob?" Iar Ioan i-a răspuns: „Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieştii mele robii!" S-a încruntat păgânul: „Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am cumpărat cu preţ de aur; fac cu tine ce vreau". L-a înfruntat tânărul: „Hristos îmi e stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preţ de sânge; El face cu mine ce trebuie". Şi cugetul său se întărea întru puterea credinţei. Atunci agareanul se pregătea să-l lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, s-a întrarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat, şi cu a ostaşului Nestor, cel ce surpase mândria lui Lie. Şi, prinzând curaj, a pândit o clipă prielnică şi l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, ceilalţi agareni care-l duceau pe Ioan în robie au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-l întreba şi, aflând adevărul, l-au legat în lanţuri şi aşa l-au purtat, îndelungată vreme, pe drumul Ţarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi? Că era vreme de iarnă şi gerul îngheţa trupul gol al tânărului. Dar el răbda cu bărbăţie, gândindu-se că mai bine este a-i arde trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Dar foamea pântecului nehrănit şi sângerarea picioarelor desculţe şi sfârşeala mădularelor ostenite, cine le va putea şti? Pe drumul greu din trecătorile înzăpezite ale Balcanilor şi Rodopilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi înlăcrima ochii şi-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu toate că bănuia chinurile ce-l aşteptau la capătul drumului, ştiind el că uciderea unui turc nu putea rămâne nepedep­sită.

Si astfel, legat, a ajuns la Ţarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Iar cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soţia agareanului l-a înfăţişat pe Ioan vizirului, spre judecată. Şi Ioan a fost supus cercetării şi a mărturisit adevărul, cum că el, omorându-l pe păgân, nu a făcut altceva decât să-şi apere curăţia lui de creştin adevărat. Iar vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.

Ascuţite sunt ispitele satanei împotriva mărturisitorilor lui Hristos! Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să urce puterea credin­ţei. Şi cu cât mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveştejită este cununa de slavă a biruitorului. Că i se dăduse lui Ioan frumuseţe în trup şi prin frumuseţea trupului a fost ispitit.

Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de mândreţea lui Ioan şi l-a dus la locuinţa ei cea scumpă, unde duhul desfrânării se răsfăţa pe covoare şi divanuri, hrănit cu mâncăruri alese şi cu otrăvite miresme. Şi i-a zis femeia: „Iată eşti în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul şi-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fii bărbat, trebuie să te faci de aceeaşi lege cu mine. Nimic mai uşor decât să te lepezi de Hristos şi să te faci închinător al lui Alah şi cinstitor al lui Mahomed, profetul său. Priveşte împrejur aurul şi argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, priveşte-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoţire".

Nu era uşoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanţurile de fier pe veşminte de mătase; să îmblânzească năpârcile foamei prin saţul meselor îmbelşugate; în loc de osteneala drumului, să-şi îngăduie odihnă mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile zefirului; în loc să sângereze prin stâncile munţilor, să lunece în caiac, pe undele Bosforului!

Ioan însă era plin de virtute şi nu s-a plecat. Cu îndrăzneală i-a răspuns femeii: „Curăţia sufletului mi-o voi păstra şi la legea ta nu voi trece; neîntinarea trupului o voi păzi şi nu mă voi însoţi cu tine!" I-a zis femeia: „A fost aici, în Ţarigrad, un tânăr din neamul vostru, pe nume Gioan Bei, a crescut în curţile seraiului şi s-a bucurat de farmecele sultanei şi a ajuns bogat şi domn în ţara voastră. Eu nu zic că şi tu vei ajunge domn, dar Ţarigradul e răscrucea multor drumuri către putere şi slavă".

Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, căci neprihănitul tânăr dreptcredincios a adăugat din bogăţia datinilor strămoşeşti: „Nu ştiu ce s-a ales acum de domnul nostru, că fugise peste munţi de frica voastră, dar ştiu că poporul îi spune «Mihnea Turcitul» şi cu acest nume de ruşine o să rămână el în amintire. Eu nu vreau să mă ruşinez de numele meu".

Şi iarăşi a ridicat Ioan rugăciune la Hristos Mântuitorul şi s-a întrarmat cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit şi întărit până la urmă, neabătut din credinţa părinţilor săi. Şi şi-a adus aminte de Iosif, fiul lui lacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din ţara Egiptului. Şi această aducere-aminte l-a luminat şi l-a întărit peste măsură.

Câte meşteşuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-l întoarcă pe tânăr de la Hristos şi să-l însoţească cu ea! Că era muncită de patimă şi nu avea linişte. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani şi jumătate, pe măsură ce şi tânărul se împlinea la trup. Dar Ioan nu s-a clintit din temelia cea tare a credinţei lui ortodoxe.

În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată, agareanca şi-a dezlănţuit păgâneasca furie şi l-a dat pe Ioan eparhului, adică mai- marelui cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Şi acolo a fost supus mucenicul la atât de multe, de cumplite şi de înfricoşătoare chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu adevărat.

Caznele au durat mai multe zile. Şi nici în vremea aceea Ioan nu a fost lipsit de ispită. Căci femeia, neîncetat împătimită de frumuseţea lui, mergea în fiecare zi în temniţă şi cu linguşiri şi făgăduinţe îl ademenea spre întinare şi lepădare de credinţă. Dar tânărul, asemenea unui diamant, a rămas neclintit în credinţă şi în înţelepciune, căutând numai spre Domnul Hristos de la care prime putere şi biruinţă asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălăşluită în trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, ştia că întreagă trebuie păstrată curăţia şi a sufletului, şi a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută înaintea Cerului.

Întru sfârşit, văzând toţi că în zadar se ostenesc cu chinurile şi că asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduinţă să-l omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârşească aceasta. Deci, călăii, cei ce-l chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan şi l-au dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Ţarigrad, ca să-l ucidă prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri şi străluminat de harul sfinţeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulţumind lui Dumnezeu. Şi ochii duhului său, adânciţi undeva, dincolo de hotarele zărilor şi ale veacului acestuia, în împărăţia luminii celei pururea fiitoare, descoperind răsplata pentru lanţurile robiei, pentru bicele crivăţului, pentru nevoinţele trupului şi caznele temniţei, vedeau straie mai scumpe decât mătăsurile Răsăritului, simţeau mângâieri mai dulci decât adierile Ţarigradului şi lăcrimau de o fericire ce nu se poate asemăna cu bucuriile pământului.

Şi astfel, în anul l662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinţei. Iar viaţa sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din vremea lui, şi apoi tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti. Aşa s-a scris numele Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul în cartea vieţii lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârşeşte în inima neamului care l-a odrăslit.

Cu ale sale sfinte rugăciuni, Dumnezeu să ne învrednicească
şi pe noi de bunătăţile cele
fără înşelare şi fără
de sfârşit.
Amin
.