Parohia Sfantul Ilie Grant

Acest sfânt Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Când Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungându-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzând o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsându-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osârdie, pentru care s-a numit "Zilotul", adică râvnitor. Deci s-a aprins cu atât de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încât şi mireasa sa şi pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea pentru dragostea lui Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărându-se în ceata ucenicilor lui Hristos, unul din cei doisprezece Apostoli.

După ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, Sfântul Duh, Cel ce S-a pogorât în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa, propovăduind pe Hristos şi răbdând pentru El cu râvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania şi luminând pe mulţi prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfârşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

În mănăstirea de fecioare a Tabenisiotencelor, care este în Tebaida Egiptului, a fost o fecioară cu numele Isidora, care se prefăcea că este nebună pentru Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost îndrăcită. Ea era într-atâta defăimare din partea surorilor, încât nici una nu voia să guste hrană împreună cu ea, ci era de toate defăimată, ocărâtă şi necăjită. Dar ea răbda toate acelea cu tăcere şi cu mulţumire; şi totdeauna se ostenea la bucătărie şi în celelalte ascultări mănăstireşti, slujind şi nescârbindu-se de lucrurile cele mai necurate din mănăstire; pentru că curăţa locurile cele spurcate şi era întocmai ca un burete în mănăstire, curăţind şi spălând toată necurăţenia. Astfel de osteneli le suferea neâncetat, încât nici un ceas nu şi-a petrecut în zadar, ci de dimineaţă până în seară, în orice lucru se afla, îşi folosea trupul.

Uneori se făcea că este îndrăcită, tăinuindu-şi cu înţelepciune fapta cea bună dinaintea celor ce o vedeau. În ea se împlinea cuvântul acesta al Apostolului: Dacă se pare cuiva că este înţelept între voi în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. În acea mănăstire erau 300 fecioare călugăriţe; deci, toate acele fecioare purtau pe cap, după rânduiala monahicească, culion; iar ea îşi acoperea capul cu un petic prost şi urât; şi n-a fost văzută de nimeni mâncând vreo bucată de pâine sau şezând la masă, ci în tot timpul vieţii sale s-a hrănit numai din rămăşiţele şi fărâmiturile adunate de pe masă; iar în loc de fiertură sorbea spălături, cu care spăla oalele şi căldările. Ea nu făcea nimănui nici o mâhnire, nici ea nu s-a mâniat sau s-a necăjit vreodată şi nu s-a certat pentru ceva; ci, totdeauna, tăcea nerăspunzând nimănui vreun cuvânt, nici la vreo ocară mică sau mare, deşi adeseori era bătută de toate şi totdeauna era urâtă şi batjocorită.

În această viaţă aspră petrecând multă vreme fericita Isidora, s-a făcut descoperire despre ea Cuviosului Pitirun, bărbat sfânt şi foarte îmbunătăţit, care petrecea în pustiul ce se numea Porfirit. Aceluia, stându-i în faţă îngerul Domnului, i-a zis: "Pentru ce te trudeşti cu mintea pentru viaţa ta îmbunătăţită, în care ţi se pare că eşti mare, şezând în acest loc pustiu? Voieşti să vezi o femeie mai îmbunătăţită şi mai plăcută lui Dumnezeu decât tine? Scoală-te şi mergi la mănăstirea de femei cea din Tabenisiot şi vei găsi acolo pe una ce poartă pe capul ei un petic urât. Aceea este mai bună înaintea lui Dumnezeu decât tine, deoarece petrece într-atâta sobor şi de-a pururea slujind tuturor şi fiind de toate batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de Dumnezeu, ci totdeauna mintea ei este adâncită către Dumnezeu. Iar tu, petrecând aici în singurătate şi neieşind niciodată cu trupul, toate cetăţile le cuprinzi cu mintea ta".

Deci, marele Pitirun, sculându-se îndată, s-a dus la Tabenisiot, unde, ajungând la mănăstirea de bărbaţi, a rugat pe egumen ca să poruncească slujitorilor să-l ducă la mănăstirea de fecioare. Deoarece acel cuvios părinte era slăvit între părinţi şi foarte cinstit pentru sfinţenia vieţii şi pentru bătrâneţile lui, cu sârguinţă l-au trecut peste râul care curgea înaintea mănăstirii şi l-au dus până la mănăstirea de fecioare, unde, intrând şi făcând obişnuita rugăciune, s-a rugat ca toate surorile să vină înaintea lui să le vadă. Deci, adunându-se toate înaintea lui, cuviosul n-a văzut pe aceea despre care a fost înştiinţat de înger şi pentru care venise. Deci, le-a zis: "Să aduceţi la mine toate surorile, căci precum socotesc, una nu este aici". Călugăriţele îi ziseră: "Toate sântem de faţă, înaintea cinstitei tale feţe".

Stareţul a zis: "Lipseşte una, despre care mi-a spus îngerul Domnului". Acelea au răspuns: "Toate sântem aici, părinte, decât numai una a rămas în bucătărie, neavând minte, pentru că este îndrăcită". Părintele le-a zis: "S-o aduceţi şi pe aceea la mine, ca s-o văd, căci pentru ea am venit aici". Deci, s-au dus după ea şi au chemat-o, dar ea nu voia să meargă, pentru că înţelesese cu duhul de descoperirea care se făcuse stareţului pentru dânsa. Şi, luând-o călugăriţele, o trăgeau cu sila, zicându-i: "Marele părinte Pitirun te cheamă pe tine!" După ce au adus-o înaintea stareţului, el, văzând-o şi cunoscând că este aceea de care îi spusese îngerul, pentru că vedea darul lui Dumnezeu peste ea, a căzut la picioarele ei, zicând: "Binecuvintează-mă, maică!" Iar ea asemenea a căzut înaintea lui, zicând: "Tu pe mine binecuvintează-mă, părinte şi stăpânul meu!"

Văzând acest lucru toate celelalte, s-au minunat şi au zis către el: "Să nu-ţi fie ţie această necinste, o, părinte, căci este îndrăcită aceasta". Cuviosul Pitirun le-a răspuns: "Voi sânteţi îndrăcite, iar aceasta este mai mare înaintea Domnului decât mine şi decât voi toate şi ne este maică nouă tuturor; şi rog pe Dumnezeu, ca să mă învrednicească părţii ei, în ziua judecăţii". Auzind aceasta, toate fecioarele au căzut la picioarele stareţului, plângând şi mărturisind toate relele care făcuseră fericitei Isidora, supărând-o şi necăjind-o în toate ceasurile. Una zicea: "Eu totdeauna o ocăram pe Isidora!" Alta: "Eu turnam lături peste ea". Alta: "Eu o loveam cu călcâiul". Alta: "Eu o băteam cu băţul". Iar altele mărturiseau relele ce-i făceau ei şi, căzând la picioarele fericitei, îşi cereau iertare. Deci, marele stareţ împreună cu Cuvioasa Isidora, au făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu pentru surori, ca să li se ierte greşelile lor.

După aceea, Cuviosul Pitirun, învăţînd mult pe surori şi vorbind mult pentru folosul sufletului, le-a dat pace şi s-a întors la locul său, slăvind pe Dumnezeu, Care l-a învrednicit a vedea pe roaba Sa cea ascunsă. Iar Cuvioasa Isidora, după plecarea stareţului, nesuferind să fie cinstită de surori, a ieşit în taină din mănăstire şi s-a ascuns în locuri neştiute, până la mutarea sa cea către Dumnezeu. Astfel a fost viaţa plăcutei lui Dumnezeu, care, sub chipul nebuniei, a slujit Domnului în taină ca sub un acoperământ; iar acum arătat îşi ia plata de la Dânsul, înaintea tuturor cetăţenilor cereşti, cu care sălăşluindu-se,

slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh,
Dumnezeu în Treime,
Amin
.

Unei fecioare creştine, anume Taisia, din părţile Egiptului, murindu-i părinţii, a rămas orfană. Deci, voind să trăiască în feciorie, şi-a împărţit averile sale săracilor şi casa sa a făcut-o primitoare de monahi schiteni. Şi a petrecut multă vreme, primind şi odihnind pe sfinţii părinţi. După un timp, isprăvindu-se averile ei, a început a suferi în sărăcie. După îndemnul diavolului s-au lipit de ea nişte oameni iubitori de păcate, îndărătnicind-o şi abătând-o de la calea lui Dumnezeu. Deci, a început a trăi rău, tăvălindu-se în necurăţia desfrânării. Auzind părinţii schitului de viaţa ei îndă-rătnică s-au mâhnit şi, sfătuindu-se, au chemat pe părintele Ioan Colov şi i-au zis: "Am auzit de acea soră că petrece rău şi când putea ea, ne-a arătat multă dragoste prin facere de bine. Deci şi noi să arătăm către dânsa duhovnicească dragoste împrumut şi s-o ajutăm, îngrijindu-ne de mântuirea ei. Osteneşte-te, părinte, şi mergi la dânsa şi, după înţelepciunea cea dăruită ţie de la Dumnezeu, sfătuieşte-o spre pocăinţă şi mântuieşte sufletul ei cel pierdut; iar noi vom face rugăciuni cu postiri, ca să-ţi ajute Domnul".

Părintele Ioan Colov, ascultând porunca sfinţilor părinţi, s-a dus în cetate la Taisia, rugându-se în sine lui Dumnezeu, Ajutătorul său, Care doreşte mântuirea tuturor. Şi, venind la casa ei, a bătut în poartă, zicând bătrânei ce păzea: "Spune-i stăpânei tale de mine, că am venit să vorbesc cu dânsa". Portăriţa a răspuns către dânsul cu mânie: "Voi monahii i-aţi mâncat averile ei de la început". Grăit-a stareţul către ea: "Spune-i de mine, că are să ia de la mine un mare lucru!" Ducându-se portăriţa, a spus Taisiei; iar ea a zis: "Monahii aceia totdeauna umblă pe lângă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare, deci, adu-l la mine". După ce a intrat stareţul în casă la Taisia, a şezut aproape de ea şi, uitându-se la faţa ei, a suspinat cu greu şi, plecând capul, a început a plânge. Ea a zis către dânsul: "De ce plângi, părinte?"

Iar stareţul a zis: "Văd că pe faţa ta joacă satana! Deci, cum nu voi plânge? Ce lucru nu ţi-a fost ţie plăcut întru Domnul nostru Iisus Hristos, Mirele Cel preacinstit şi fără de moarte, că ai trecut cu vederea cămara Lui şi te-ai lipit de satana şi de toate lucrurile lui cele spurcate?" Auzind ea acestea s-a umilit, pentru că cuvintele stareţului i s-au părut că sânt ca nişte săgeţi de foc, pătrunzându-i inima. Şi îndată i s-a făcut urâtă viaţa ei cea spurcată şi singură s-a ocărât şi se ruşina de lucrurile sale cele rele. Şi a zis către stareţ: "O, părinte, oare mai este pocăinţă păcătoşilor?" Zis-a stareţul: "Cu adevărat este! Şi Mântuitorul aşteaptă făgăduinţa ta, vrând să te primească cu braţe părinteşti, pentru că nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viaţă. Iar eu voi fi chezaş pentru tine, că dacă te vei pocăi cu adevărat şi cu toată inima te vei întoarce la Dânsul, El iarăşi te va iubi ca pe o mireasă a Lui şi, curăţindu-te de toate spurcăciunile păcatelor, te va duce în nestricăcioasa Sa cămară cerească, unde se vor bucura de tine toate cetele îngereşti; pentru că ei au bucurie de păcătosul ce se pocăieşte". Iar Taisia a zis către el: "O, părinte, fie voia Domnului! Ia-mă pe mine de aici şi du-mă unde ştii tu, unde mi-ar fi loc bun pentru pocăinţă". Zis-a stareţul: "Deci să mergem!" Şi, sculându-se, au ieşit din casă.

Deci, sculându-se, ea a plecat cu stareţul, nerânduind nimic pentru casa sa şi nici n-a poruncit cuiva, ci toate le-a lăsat pentru Dumnezeu. Văzând părintele Ioan că n-a rânduit nimic pentru casa sa, s-a minunat de acea grabnică schimbare a ei şi de dragostea cea către Dumnezeu şi, mulţumind Domnului, mergea pe cale. Iar ea de departe urma lui, până ce au ajuns într-o pustie, unde i-a apucat noaptea. Făcând stareţul pe pământ un căpătâi de nisip, a zis către Taisia: "Odihneşte-te aici şi dormi, acoperindu-te cu darul lui Dumnezeu". Şi, îngrădind-o cu semnul Sfintei Cruci, s-a depărtat puţin de la ea, pentru a-şi face obişnuitele sale rugăciuni; apoi s-a culcat pe pământ şi a adormit.

Deşteptându-se la miezul nopţii, a văzut o strălucire din cer şi, ridicându-şi ochii spre cer, a văzut o cale prealuminoasă, ajungând până la fecioara ce dormea şi s-a înspăimântat. Uitându-se el spre dânsa, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu înălţînd spre cer pe acea cale sufletul Taisiei. Şi privea spre ea, până ce s-a ascuns acea minunată vedenie de la ochii lui. Sculându-se, s-a dus la dânsa şi, clătinând-o, a găsit-o moartă. Atunci stareţul s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu; pentru că-l cuprinse frică şi cutremur şi un glas de sus i-a zis: "Pocăinţa ei, cea făcută într-un ceas, a fost mai primită lui Dumnezeu, decât a acelora ce de multă vreme se pocăiesc; iar o căldură ca aceasta către Dumnezeu n-o arată toţi întru inimile lor". Şi a petrecut stareţul în rugăciune până ce s-a luminat de ziuă şi a îngropat cinstitul trup al fericitei Taisia.

Mergând la schit a spus sfinţilor părinţi toate cele ce se făcuseră. Auzind toţi aceasta, cu mirare au preamărit pe Dumnezeu,

mulţumind milostivirii celei mari a lui Hristos Dumnezeu,
Căruia I se cuvine slava în veci,
Amin
.