Parohia Sfantul Ilie Grant

În vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr era în Constantinopol un bărbat cinstit, vestit în rînduiala ostăşească şi în palaturile împărăteşti, cu numele Avxentie, fiu al lui Ada Persul, iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi în înţelepciunea cea din afară şi împodobit cu fapte bune. Acela, cunoscîndu-se cu Cuviosul Marchian, care mai pe urmă a fost iconom al Bisericii celei mari, şi cu Ioan monahul cel îmbunătăţit, care vieţuia lîngă biserica Sfîntului Ioan Mergătorul înainte, fiind înaintea cetăţii ce se numea Evdom, împreună cu alţi bărbaţi temători de Dumnezeu, a rîvnit vieţii lor. Deci, lăsînd deşertăciunea lumii acesteia, slava şi gîlceava, s-a făcut ostaş al cerescului împărat Hristos şi, luînd chipul monahicesc, s-a făcut slujitor al Domnului mai întîi în rînduiala diaconiei, apoi în a preoţiei şi a luat putere asupra diavolului ca să-l izgonească din oameni. Pentru aceasta era slăvit în cetatea împărătească; fugind de slava omenească şi dorind slava şi viaţa mai liniştită, a lăsat cetatea cea cu mult popor şi s-a dus la Bitinia. De acolo s-a dus într-un munte pustiu care se numea Oxia şi care era departe de Calcedon, ca la 10 stadii. Iubind acel loc, s-a suit pe un deal şi, stînd pe piatră, şi-a ridicat sfintele mîini, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: "Tu, Doamne, m-ai sălăşluit deosebi în nădejde". Şi a locuit în muntele acela, care mai pe urmă se chema după numele lui Avxentie, precum se scrie în viaţa Cuviosului Ştefan, care după aceea a sihăstrit în acelaşi munte şi a pătimit pentru sfintele icoane.

Vieţuind Cuviosul Avxentie în muntele cel pomenit, a fost aflat de nişte păstori care căutau o turmă de oi rătăcită şi pe care au aflat-o cu rugăciunile lui. Din acea vreme s-a făcut cunoscut cuviosul şi începură a veni la dînsul mulţi, unii pentru tămăduirea trupească - căci toate bolile le vindeca prin rugăciunile lui -, iar alţii veneau pentru folosul sufletesc.

Apoi, adunîndu-se oameni cucernici din satele dimprejur, i-au zidit o chilie în vîrful muntelui, în care, închizîndu-se cuviosul, vorbea printr-o ferăstruie mică cu cei ce veneau la dînsul, povăţuindu-i la fapte bune şi tămăduind pe cei neputincioşi, pentru că era izvor de tămăduiri, fiind plin de dumnezeiescul dar şi alergau la dînsul din multe cetăţi, ca la un doctor fără de plată. Aşa o femeie a unui comite din Nicomidia, orbind, a venit strigînd: "Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu cel preaînalt". Iar el a zis către cei ce erau acolo: "Sînt om păcătos şi pătimaş ca şi voi, dar dacă credeţi că Cel ce a tămăduit pe orbul din naştere o va vindeca şi pe aceasta, apoi toţi să ne rugăm lui Dumnezeu cu osîrdie pentru dînsa". Şi rugîndu-se toţi, sfîntul s-a atins de ochii ei şi a zis: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Lumina cea adevărată". Şi îndată a văzut femeia, şi toţi au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, comitesa aceea a dat multă milostenie la săracii care veneau lîngă muntele acela spre a cere milostenie de la cei ce mergeau la sfînt. De aceasta chiar sfîntul se îngrijea, avînd ucenici care împărţeau pîinea ce se aducea.

Pe lîngă darul tămăduirii, cuviosul mai avea şi pe cel al vederii înainte, pentru că odată au venit la dînsul doi oameni, unul credincios, iar altul cu cuget eretic. Pe cel drept-credincios sfîntul l-a primit cu dragoste şi a vorbit cu dînsul despre folosul sufletesc; iar către cel rău credincios n-a zis nici un cuvînt, văzînd într-însul necredinţa. Ducîndu-se de la sfînt, cel rău credincios a început a-l huli pe sfînt şi a-l vorbi de rău, numindu-l făţarnic; dar, nesosind ei încă la casa lor, a întîmpinat pe cel rău credincios un copil, spunîndu-i că asupra fiicei lui a năvălit diavolul şi o munceşte cumplit. Deci acela s-a mîhnit foarte şi, cunoscîndu-şi păcatul, a dus pe fiica cea îndrăcită la cuviosul, cu smerită rugăminte. Şi s-a tămăduit atît fecioara de muncirea diavolească, cît şi tatăl ei de credinţa cea rea.

Doi leproşi au venit, cerînd tămăduire. Şi i-a întrebat sfîntul: "Care sînt greşelile voastre de a venit asupra voastră această pedeapsă de la Dumnezeu?" Ei, închinîndu-se lui, au zis: "Miluieşte-ne robul lui Hristos şi te roagă pentru noi să ne tămăduim". Sfîntul le-a răspuns: "Aceasta vi s-a întîmplat, o! fraţilor pentru jurămîntul vostru, căci v-aţi obişnuit adeseori a vă jura şi a vă blestema şi aţi pornit pe Dumnezeu spre mînie". Ei, auzind aceea, s-au spăimîntat, cum de ştie greşelile lor şi căzînd înaintea lui s-au pocăit. Milostivindu-se spre dînşii, Cuviosul i-a uns cu untdelemn sfînt de la cap pînă la picioare, zicînd: "Pe voi vă tămăduieşte Iisus Hristos, iar eu sînt om păcătos". Şi îndată leproşii s-au curăţit de neputinţa lor.

Un slăbănog zăcea pe pat, fiind adus cu căruţa, iar părinţii lui, căzînd la sfînt, ziceau cu plîngere: "Pentru mulţimea păcatelor noastre, s-a întîmplat fiului nostru slăbănogirea". Sfîntul le-a răspuns: "Credeţi oare că el se poate tămădui prin mine, smeritul şi lepădatul? Numai Dumnezeu este puternic pentru aceasta". Ei ziseră: "Cu adevărat, îngere al lui Dumnezeu, eşti trimis pentru mîntuirea noastră şi credem că toate sînt cu putinţă la Dumnezeu". El le-a răspuns: "Să fie după credinţa voastră". Şi, luînd untdelemn sfînt, a uns tot trupul slăbănogului şi îndată s-a sculat sănătos, încît cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu.

Cît pentru cei îndrăciţi nu ne ajunge cuvîntul, căci pe mulţi a liberat Cuviosul Avxentie din muncirea diavolească, care veneau la el în toate vremurile din diferite cetăţi şi ţări îndepărtate. Pe alţii îi aduceau cu sila, munciţi de viclenele duhuri şi toţi se tămăduiau prin sfintele lui rugăciuni, căci avea de la Dumnezeu mare stăpînire şi putere asupra diavolilor. Apoi a fost chemat în Calcedon, la sinodul Sfinţilor Părinţi, cel de-al patrulea a toată lumea şi s-a ostenit mult, nevoindu-se contra eresului lui Evtihie şi a relei credinţe a lui Nestorie. De aceea a răbdat şi multe ocări de la eretici. Însă drept-credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult şi era iubit de toţi Sfinţii Părinţi, încît s-a arătat vestit între toţi, ca un dreptcredincios şi făcător de minuni, înţelept şi nebiruit în cuvînt, ca cel ce ştia bine tainele dumnezeieştii Scripturi, după cum este scris: Era bărbat puternic în faptă şi cuvînt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul.

Întărind cu Sfinţii Părinţi dreapta credinţă, s-a întors iarăşi la chilia sa din muntele pustiu şi a făcut în cale multe şi mari minuni, pe cînd se ducea la Calcedon şi se întorcea de acolo, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toate bolile şi neputinţele. Şezînd în chilia sa, aducea mult folos lumii, prin chipul vieţii sale îmbunătăţite şi prin învăţăturile grăitoare de Dumnezeu, cu care se îndulceau toţi care veneau la dînsul de pretutindeni, pentru facerile de minuni. Iar cu ochii cei mai înainte văzători, vedea cele ce erau departe ca pe cele ce erau aproape şi privea duhurile cele fără de trup şi sufletele drepţilor.

Într-o noapte, închizîndu-se, înălţa către Dumnezeu obişnuitele sale rugăciuni, iar ucenicii şi ceilalţi care veniseră la sfîntul, fiind afară şi cuviosul deschizînd ferestruia fără de veste, a strigat cu glas mare de trei ori: "Binecuvîntat este Domnul Dumnezeu!". Apoi, suspinînd cu greu şi-a plecat capul spre pămînt şi toţi stînd de faţă nu îndrăzneau a-l întreba. Dar el le-a zis: "Luminătorul care era la răsărit, o! fiilor, Simeon, părintele nostru, a adormit!". Zicînd acestea, plîngea foarte. Şi a zis iarăşi: "Sfîntul părintele nostru, stîlpul şi întărirea adevărului, Simeon Stîlpnicul, a răposat, iar nevinovatul şi curatul lui suflet nu s-a îngreţoşat a se închina mie, netrebnicului şi păcătosului!" Şi s-au spăimîntat cei ce auzeau despre o vedere ca aceea. Atunci au însemnat ceasul în care cuviosul a spus aceasta şi după o vreme oarecare a venit înştiinţare de la dreptcredinciosul împărat Leon, care a luat împărăţia lui Marcian, despre moartea Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi îndată a străbătut vestea pretutindeni. Apoi ucenicii cuviosului Avxentie cercetînd vremea, au aflat adevărul, că în acea vreme a murit Cuviosul Simeon, cînd Avxentie a spus despre adormirea lui.

Nu după multă vreme de la sfîrşitul Cuviosului Simeon, s-a apropiat şi fericitul sfîrşit al Cuviosului Avxentie, care venise la adînci bătrîneţe. Căci vieţuind cu cuvioşie şi cu dreaptă credinţă, întemeind multe mănăstiri prin diferite locuri şi fiind egumen în toate părţile Bitiniei şi pe mulţi povăţuind spre mîntuire, a trecut către Domnul.

Cu neputinţă este a nu veni ispitele la oameni. Căci dacă ispititorul a îndrăznit a se apropia chiar de Domnul în pustie, cu atît mai mult îndrăzneşte a ispiti pe robii Săi. Însă, precum aurul lămurit în foc se vede luminos înaintea oamenilor, aşa şi omul cel lămurit prin ispitele vrăjmaşului se va lumina ca soarele înaintea lui Dumnezeu, prin lucruri bune. S-a înştiinţat acest lucru prin Cuviosul părintele nostru Isachie, închisul Pecerscăi, pentru că acest cuvios, de neam toropcean, era neguţător bogat în viaţa mirenească. Dar, cugetînd a se face monah, şi-a împărţit toată averea la săraci şi la mănăstiri, apoi s-a dus în peşteră la Cuviosul Antonie, rugîndu-se să-l primească întru rînduiala monahicească.

Cuviosul Antonie, văzînd mai înainte că el voieşte să îmbrăţişeze viaţa îmbunătăţită, cea întocmai ca îngerii şi cu totul vrednică de îngerescul chip, i-a împlinit rugămintea. Deci, Cuviosul părintele nostru Isachie, făcîndu-se monah, a început viaţă şi mai aspră, căci nu-i era destul că se îmbrăcase în rasa de păr, ci a poruncit să-i cumpere o piele de capră pe care a pus-o peste rasă. Aşa s-a închis într-o uliţă a peşterii, într-o mică chilie ca de patru coţi, şi acolo se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Mîncarea lui era o prescură şi aceea după o zi şi bea apă cu măsură. Acestea i le aducea Cuviosul Antonie şi i le dădea pe o ferestruică, pe care abia încăpea mîna.

Pe lîngă acestea, niciodată nu se culca pe coaste, ci avea puţin somn. Şi a petrecut şapte ani într-o viaţă ca aceasta, neieşind din chilie. Dar odată, sosind seara, a început, după obicei, a face metanii, cîntînd psalmi pînă la miezul nopţii, iar după ce s-a ostenit, stingînd lumînarea, a şezut la locul său. Şi iată, deodată, a strălucit în peşteră o lumină mare, ca de soare, luînd vederea omenească. Apoi veniră la dînsul doi diavoli în chip de tineri frumoşi, cu feţe ce străluceau ca soarele şi ziseră lui: "Isachie, noi sîntem îngeri".

Isachie, sculîndu-se, a văzut o mulţime de diavoli, ale căror feţe erau ca soarele, iar unul dintre dînşii strălucea mai mult decît toţi şi din faţa lui ieşeau raze. Şi a zis sfîntului: "Isachie, acesta este Hristos, închină-te lui". Dar Isachie, neînţelegînd diavoleasca lucrare şi nici aducîndu-şi aminte să-şi facă semnul Crucii, s-a închinat aceluia ca lui Iisus Hristos, iar diavolii îndată au făcut zgomot mare, strigînd: "Al nostru eşti, Isachie!" Deci, punîndu-l să şadă şi ei aşezîndu-se împrejurul lui, iar chilia, cum şi intrarea peşterii, fiind plină de diavoli, unul din ei, cel părut Hristos, a zis: "Luaţi fluiere, timpane, viori şi cîntaţi, iar Isachie să joace". Şi îndată cîntară din fluiere, timpane şi viori, iar pe Isachie, luîndu-l, începură cu dînsul a sări şi a juca multă vreme, încît, obosindu-l, îl lăsară abia viu. După aceea, îl batjocoriră şi pieriră.

A doua zi, sosind gustarea pîinii, a mers Cuviosul Antonie, după obicei, la fericitul şi i-a zis: "Binecuvîntează, părinte Isachie". Dar nu i-a dat răspuns. Neştiind deci ce să fie, a zis întru sine: "Oare acum a murit?" Atunci a trimis în mănăstire la Cuviosul Teodosie şi la fraţi. Venind fraţii, au săpat acolo unde era uşa astupată şi luară pe Isachie, care li se părea că este mort şi l-au pus înaintea peşterii, dar văzură că era viu. Şi a zis Cuviosul Teodosie: "Cu adevărat din diavoleasca lucrare i se făcu lui aceasta". Deci îl puseră pe pat şi slujea Sfîntul Antonie.

În acele zile domnul Kievului, Iziaslav, s-a întors în Kiev din pămîntul leşesc şi a început a se mînia asupra Sfîntului Antonie, pentru Vseslav, domnul poloveţilor, care, în zilele cuviosului, a domnit o vreme la Kiev. De aceea a trimis noaptea voievodul Sviatoslav din Cernigov după Sfîntul Antonie. Acesta, mergînd la Cernigov, i-a plăcut locul ce se numeşte muntele Voldiniei, apoi, săpîndu-şi o peşteră, s-a sălăşluit acolo, unde chiar şi acum este mănăstire.

Cuviosul egumen Teodosie, înştiinţîndu-se că Sfîntul Antonie s-a dus la Cernigov, a mers cu fraţii la peşteră şi, luînd pe Isachie, l-au dus în chilia sa şi-i slujeau, căci acela era slab la minte şi la trup, încît nu putea nici să şadă, nici să se întoarcă pe altă parte, fiind foarte bolnav. Cuviosul Teodosie singur cu mîinile sale îl spăla şi îl îngrijea. Astfel, zăcînd doi ani, îi slujeau lui.

Asta este de mirare, căci în aceşti doi ani n-a gustat nici pîine, nici apă, nici poame, nici altă hrană, dar era viu, însă mut şi surd. Cuviosul Teodosie făcea rugăciune pentru el, ziua şi noaptea, pînă ce, în al treilea an, a grăit şi dorea să fie ridicat pe picioare. Apoi, ca pruncul a început a umbla, însă încet, pînă a mers şi la biserică. După aceasta a început a veni la masă şi îl punea pe el deosebit de fraţi şi-i aducea dinainte pîine, dar nu voia să o ia. Fraţii o puneau în mîinile lui, însă cuviosul Teodosie le zicea: "Puneţi pîinea înaintea lui, ca singur să o mănînce. Iar el, privind la ceilalţi, gusta pîine şi astfel s-a învăţat a mînca şi, prin acest chip, l-a izbăvit Cuviosul Teodosie de meşteşugul diavolesc şi de înşelăciunea lui.

Murind Cuviosul Teodosie şi fericitul Ştefan făcîndu-se în locul lui egumen, Isachie iarăşi a luat viaţa cea aspră, zicînd către ispititorul: "Iată, acum m-ai înşelat, diavole, şezînd în peşteră şi în singurătate. De acum nu mă voi mai închide, ci te voi birui cu darul lui Dumnezeu, ostenindu-mă în mănăstire". Atunci iarăşi s-a îmbrăcat în rasă de păr, iar peste rasă a pus o haină strîmtă şi a început a ajuta bucătarilor şi a sluji fraţilor. La Utrenie intra mai înainte de toţi şi stătea nemişcat. Cînd a sosit iarna şi gerul era cumplit, el stătea la Utrenie în călţuni, încît de multe ori îi îngheţau picioarele pe piatră, dar nu le mişca, pînă nu se cînta Utrenia. După Utrenie intra înaintea tuturor în bucătărie şi mai înainte gătea focul, lemnele şi apa. Apoi veneau şi ceilalţi fraţi bucătari.

Odată, unul din bucătari, cu numele tot Isachie, a zis fericitului, zîmbind: "Isachie, iată corbul şade, mergi de-l prinde". El, închinîndu-se pînă la pămînt şi mergînd, a prins corbul şi l-a adus înaintea tuturor bucătarilor. Iar ei s-au spăimîntat de ceea ce făcuse, apoi au spus egumenului şi fraţilor care începuseră a-l cinsti. După aceea, el nevrînd cinste de la oameni, a început a face supărare, uneori egumenului sau fraţilor, alteori oamenilor mireni, umblînd prin lume, încît şi bătăi primea de la mulţi. Astfel, prefăcîndu-se nebun, iarăşi s-a sălăşluit unde era mai înainte peştera Cuviosului Antonie, căci acum acesta murise. Şi a început a aduna la sine tineri, peste care punea haine monahiceşti. Atunci, uneori lua de la fericitul egumen Nicon certare, iar alteori de la părinţii copiilor acelora lua bătăi, iar el, toate le răbda cu bucurie, suferind lipsa, golătatea şi răceala ziua şi noaptea.

Într-o noapte, fericitul, aprinzînd cuptorul în peşteră şi cuptorul fiind crăpat, a început văpaia a ieşi în sus prin crăpături iar el, neavînd cu ce să astupe crăpăturile, a păşit cu picioarele desculţe peste văpaie şi a stat pînă ce a ars cuptorul; apoi, s-a coborît nevătămat.

Acestea şi multe alte lucruri de mirare făcea el. Astfel a luat biruinţă asupra diavolilor şi întru nimic nu socotea ameninţările şi nălucirile lor. Pentru că de multe ori îi făceau supărare diavolii şi-i ziceau: "Al nostru eşti, Isachie, fiindcă domnului nostru te-ai închinat". Iar el le zicea lor: "Domnul vostru cel diavolesc este Belzebul, de care nu mă tem ca de idolul Muh, (precum era numele lui) nici de voi, slugile lui, căci, deşi m-aţi înşelat întîi, fiindcă nu ştiam meşteşugurile şi vicleşugurile voastre, iată, de acum, cu puterea Domnului meu Iisus Hristos şi cu rugăciunile Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, vă voi birui pe voi". Apoi se însemna cu semnul Crucii şi aşa gonea nălucirile acelea ale lui Belzebul. Odată se făcu groază fericitului din nălucirile diavoleşti, căci veneau la dînsul noaptea ca un popor mare, cu sape şi cazmale, zicînd: "Să săpăm peştera aceasta, iar pe acesta aici să-l astupăm". Dar unii ziceau către dînsul: "Ieşi, Isachie, căci vor să te astupe". Iar el le zicea: "De aţi fi oameni atunci aţi umbla ziua, dar voi sînteţi întuneric şi de aceea umblaţi în întuneric". Atunci se însemna cu crucea, precum şi la toate nălucirile, iar diavolii îndată piereau.

Uneori îl înfiorau în chip de urs sau de leu şi de alte cumplite fiare. Alteori ca şerpii se tîrau spre dînsul, ca broaştele, ca şoarecii şi ca toate jivinele, dar nu putură nimic să-i facă şi-i ziseră: "O! Isachie, ne-ai biruit". Iar el răspundea: "Şi voi m-aţi biruit pe mine, arătîndu-vă în chipul lui Iisus Hristos şi al îngerilor, nevrednici fiind de o cinste ca aceea. Iată, acum, cu adevărat vă arătaţi în chip de fiare şi de dobitoace, de şerpi şi de jivine, precum singuri sînteţi necuraţi". De atunci nu i se făcea nici o supărare de diavoli, cu care trei ani avusese război. Apoi, a doua oară, s-a sălăşluit în peşteră precum singur a mărturisit. După aceea, a început a vieţui cu mai mare înfrînare, postire şi priveghere.

Astfel vieţuind, i-a sosit sfîrşitul vieţii şi s-a îmbolnăvit în peşteră. Apoi fraţii l-au adus, fiind bolnav, în mănăstire, unde a bolit opt zile şi s-a dus pe calea Domnului, întru bună mărturisire. Ioan, care acum era egumen şi toţi fraţii sprijinindu-i trupul, l-au îngropat cu cinste în peşteră. Acest bun ostaş al lui Hristos, care mai întîi a fost biruit de către vrăjmaş, mai pe urmă a luat biruinţă şi a cîştigat Împărăţia cerurilor.

Cu ale lor sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi să împărăţim împreună cu Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.